Month: June 2013

Zi cu peripeţii

Cum o zi bună se cunoaşte de dimineaţă, aşa s-a cunoscut şi a mea ieri. Cu toată agitaţia din capul meu, am uitat complet că nu am geamantan potrivit pentru o plecare aşa lungă, dar stăteam liniştită cu gândul că sigur găsesc, e doar un geamantan, nu un obiect rar. Mi-am alocat o jumătate de oră, ca tot nu terminasem treaba, însă am avut supriza să nu găsesc două la fel în acelaşi loc, aşa că am decis să mă mai uit, ca tot românul. Nici măcar nu mai erau alte magazine cu geamantane în acel complex, aşa că m-am întors la primele, dar erau date. Clienţii erau încă acolo. I-am rugat să ni le lase nouă că plecam fix în ziua aceea, dar în a doua zi aducea marfă. N-au vrut. Ok, am mers în altă parte şi am găsit un ultim geamantan. L-am luat. Am luat şi cadouri pentru prietenii de aici, tot în ultima zi, pe ultima sută.

Ok, ajunse cu BINE la aeroport. Stăm, se face târziu, încă nu intrasem la poartă. Ne hotărâm să mergem şi, ca nişte fete “nemerse deloc prin aeroporturi” la îmbarcare,  înaintăm pe primul culoar pe care îl vedem cu stâlpişori şi bandă de departajare. Ne vin în cale trei bărbaţi bine făcuţi (trei la două domnişoare care nu mănâncă seara) să ne întrebe unde mergem. Păi na, ca tot omul, la avion!
Nu pe acolo trebuia, acum stăteam să căutăm poarta. Am mai greşit drumul de vreo două ori, iar în final am nimerit unde trebuia. Aeronava avea întârziere.

La securitate, am beneficiat de un super masaj, dar şi de pipăieli, că am avut o salopetă cu ţinte, am uitat de experienţa de data trecută cu mult metal pe mine. Chiar mă trăsese curentul şi a fost bun, bine că a durat 5 minute :))

Prietena mea italiancă mă întrebase ce voiam să mănânc când ajungeam, însă i-am spus că eu nu mănânc seara. Primul lucru în avion a fost să deschid la pagina cu mâncare, eram lihnită :))

P.S. După ziua de ieri, am dormit super bine, ne-am trezit dis  de dimineaţă, chiar dacă aseară am stat până târziu cu marea.

P.P.S. Un prieten bun nu te lasă să dormi în avion. Şi bine face, e splendid Bari seara!

Prietena mea, Laura

Câteodată am noroc să nimeresc să aleg cu multă grijă un obiect care să mi se potrivească ca o mănuşă fină, realizată cu multă migală. Aşa s-a întâmplat şi cu Laura. A fost prietenie la prima vedere. Mi-a întors privirea şi m-a împins în păcatul shoppingului, cum impingeau sirenele marinarii să se arunce în apă.

Vorbim despre geanta mea  Laura Biagiotti. Era albă, curată, incăpătoare, frumoasă, perfectă. Se potrivea oricărei ţinute: sporty (se potrivea până şi cu bocancii şi cu haina mea cea albă şi călduroasă), casual sau elegant. Putea fi purtată oriunde, de la facultate până la locul de muncă şi chiar sală. Păstra înăuntru, fără să se supere, hârtii, cursurile de la începutul până la sfârşitul săptămânii, pixuri, portofele, cărţi, rujuri, rimeluri, dulciurile mele, pulovere în caz de urgenţă de frig, eşarfe pentru a se potrivi cu alte ocazii decât cea pentru care plecam de acasă, cele două telefoane, şi mai presus de toate, păstra multă răbdare să scot şi să pun la loc aceleaşi lucruri scoase.

Laura chiar mi-a purtat de grijă când cei doi atacatori m-au agresat furându-mi telefonul. A stat cuminţică pitită după umărul meu, numai bine să-mi protejeze milioanele pe care le păstra în buzunarul secret şi păzea, totodată, şi codul pin de la cardul din portofel, şi el cu câteva sute de lei.

Nu s-a supărat niciodată ca n-a avut locul ei în camera mea, stătea mereu acolo unde o puneam, fără să protesteze. Mai cădea, aşa îmi spunea că nu e confortabil scaunul plin cu hainele nepuse la loc. Practic, era grijulie, pentru că nici pe birou nu era loc de hârtii, aşa că trebuia să fac undeva ordine, pentru a-i asigura ceea ce merita: grija şi atenţia mea.

Din păcate, Laura nu mai este, atinsese şi ea un timp, de aceea a trebuit să-mi iau la revedere de la ea, într-un mod…desprins din lumea genţilor: donând-o.

Amintiri eterne pentru Laurica mea.

Concurs organizat de Reeijamagazin online ce oferă genți piele

P.S. Şi de-atunci….niciuna ca Laura.

 

Ce facem cu timpul nostru liber?

Mai întâi, ce este timpul liber? Probabil vă gândiţi că e ăla în care nu faci absolut nimic, că liber înseamnă să stai degeaba, dar, de fapt, este timpul ăla din afara obligaţiilor financiare, sociale, familiale. Adică după ce termini tot ce ai de făcut (bani, schimbat pempărşi, spălat vase), îţi revine timpul tău, doar al tău, cu care poţi face orice vrei.

Mai demult, membrii unei familii aveau activităţi împreună, ieşeau la iarbă verde, unde nu erau manele şi oameni needucaţi, sticle lăsate printre copaci şi alte mizerii ale “iubitorilor de natură”, făceau o drumeţie, se întâlneau cu alte familii preţ de câteva ore, jucau rummy cu vecinii de pe stradă sau mergeau într-o o simplă plimbare prin parc înainte de prânz.

Acum, suntem mult mai comozi. Stăm în faţa TV-ului, mâncăm o pizza, mai postăm o poza pe siteul nostru preferat de socializare şi mai tragem un pui de somn.

Alternative sunt şi astăzi, iar posibilităţi, înmiite faţă de acum 20 ani. De exemplu, poţi merge la echitaţie, poţi merge la înot oricând vrei, doar să ştii să te ţii deasupra apei, poţi merge la cules de ciuperci după ploaie, sau la cules de flori de ceai (dacă nu aveţi în faţa geamului un tei) sau fructe pentru dulceaţă (să fie făcută de A-Z de mâinile voastre). La fel de bine puteţi cumpăra 2 palete de badminton şi să jucaţi în spatele blocului (nu vă e ruşine că aveţi o vârstă, nu?) sau să închiriaţi o oră de ping pong împreună cu cineva din familie sau un prieten. Posibilităţile de călătorii şi drumeţii sunt nelimitate, doar să nu vreţi nu găsiţi ceva pe puterea propriei condiţiii fizice. Orice oraş are alternativele sale, de la parc aventura până la Arena.

Deci, haideţi să ne distrăm puţin în timpul liber, în afara calculatorului şi şederii pe o suprafaţă plană.

 

P.S. Cu atâtea idei, ce scuze mai aveţi?

Ce urăsc cel mai mult? Indiferența

Am fost și încă sunt un copil norocos. Spun copil pentru că am primit mesaje de 1 iunie, a.c. de ”la mulți ani” :D. Însă, norocul meu nu l-au avut și alții, care tânjesc după ”acasă”, chiar dacă acasă înseamnă bătaie, respingere, niciun cuvânt de dragoste, nicio îmbrățisare, niciun ”te iubesc”. Sunt copii nevinovați pe lumea aceasta care cel mai mult își doresc să fie îmbrățișați. Să le acorde cineva puțină atenție, indiferent de cine e acel cineva, să le acorde un moment în care să-i privească în ochi, clipită în care să simtă că sunt înțeleși, poate apreciați, clipită în care să simtă că mai e cineva pe lume căruia să îi pese de ei.

Mie îmi pasă de acești copii. Unii sunt răi, dar nu e vina lor, să știți. Lumea e rea, ei învață de la noi cum să facă, pentru că noi suntem modelul lor.

Mă doare când văd o mamă care își îmbrățisează copilul de față cu alți 20 de copii care nu mai știu dacă au fost ținuți în brațe sau când a fost ultima dată când au primit o îmbrățișare, dar mă bucur când primul copil ține de mână un copil trist. Mă bucur că încă nu știe să discrimineze. Nu vă faceți griji, va învăța. Toti facem discriminări și judecăm, inclusiv eu. Numai că, întâmplarea face să fiu prietenă acum cu cei pe care i-am judecat la prima vedere. Mi-e imposibil să nu am o primă idee rea, e undeva înăuntru acest comportament, dar știu că aceasta se va schimba. Evident, este valabilă și reciproca. Părerile bune devin rele. Sentimentele pozitive devin negative, sau mai bine spus, de indiferență, chiar daca o urăsc, e inevitabilă.

Copiii suferă, chiar dacă noi credem că sunt ”căliți” de părinții colorați, sau indiferenți la rândul lor. Dacă părinții lor îi tratează așa, de ce i-am trata noi frumos? Oricum n-ar aprecia, ne-am mai lua și o injurătura. Aveți dreptate, am pățit și eu să fiu păruită că am spus că îmi pare rău că n-am să dau un ban. Asta e, ce mai contează că mă chinuisem să arate părul meu impecabil? Măcar mi-a părut rău. Desigur, de atunci nu-mi mai pare și adopt altă atitudine în situații similare.

Eu zic că cei mici merită o a doua șansă, că merită să-i cunoaștem mai bine și să le câștigăm încrederea. Sunt mici, dar vor fi mari. Gândind în perspectivă, ce se va alegere de ei? Acum e momentul să-i susținem.

Eu sunt alături de ei, pe cât posibil. Fiți drăguți, și ”adoptați” un puști cu o situație specială. Doar o conversație e de ajuns, dacă nu puteți mai mult. Îi ajută enorm.

 

P.S. În orice om rău, stă multă bunătate, pentru că ne naștem buni. Din păcate, din varii motive, unii oameni refuză să-și mai arate latura aceasta. Și pe bună dreptate.

Răul e musai să fie tăiat de la rădăcină, altfel va fi prea târziu….

Da! Vreau!

Unde sunt petrecerile acelea cu nelipsitul ”Am doar 18 ani?”. Ăhă, departe, departe rău.

Acum lumea se căsătorește, lumea are deja copii, familie, responsabilități. O dată cu plecarea mea la practică ratez 3 nunți vara aceasta. TREI!

Chiar astăzi m-am întânit cu o prietenă pentru a-mi înmâna invitația la nuntă și îmi povestea despre pregătiri. La final, ca să-mi dau seama că merită toată silința o nuntă, a exclamat ”O dată în viață mă mărit!”. Și într-adevăr așa va fi, în cazul ei, pentru că și-a ales iubitul omul cu care se înțelege perfect, cu care se completează de minune și cu care împarte absolut tot. Sunt doi în unu, vorba cântecului. Mă bucur extrem pentru ea și pentru ceilalți prieteni, deși mi se pare ciudat că încă mai sunt tineri care fac acest pas atât de devreme, care nu dau înapoi la gândul ”copilăriei”. Pe aceeași lungime, aud deseori tineri care susțin nu se vor căsători pana la 30 ani, că nu se vor căsători niciodată, că mai e timp și pentru pasul ăsta, nu e grabă, însă niciodată nu se știe ce va fi, cât de devreme sau cât de târziu. Eu zic că e grabă. Pierzi timp prețios pe care ai putea să-l petreci alături de persoana iubită, pentru că, nu-i așa, uneori trebuie să riști ca să câștigi.

Pentru cei care nu și-au găsit încă jumătatea, luați în considerare că răbdarea e grea, dar dă roade dulci. Funcționează.

P.S. N-adorați secvențele din filmele de dragoste când Ea îi răspunde ”DA” la cererea în căsătorie cu lacrimi în ochi, fixându-i privirea și zâmbindu-i suav?