Month: October 2014

Un fel de “investigator”

Italienii si cu mine facem o echipa excelenta. As putea sa imi fac o pagina de facebook tip “Humans of New York” intr-o zi.
Azi, in autobuz, am stat de vorba 30 minute cu soferul, pentru ca m-am trezit ca nu mai aveam bilete (merg pe jos de obicei), dupa care m-am gandit ca e prea departe compostorul si i-am cerut un pix sa il validez, dupa care ne-am pus la povesti. Tipul, foarte manierat (aproape nu intelegeam ce spune, aici se vorbeste la persoana a doua si cu avocatii si cu bunicii si cu prietenii, cu oricine, iar el imi vorbea cu “dumneavoastra”), spunea ca lui ii place orice serviciu ar face, pentru ca ii asigura traiul si oricum, daca nu accepti ceea ce ti se intampla, nu ajungi nicaieri. “Eu gandesc altfel, gandesc la un alt nivel, trebuie sa iti accepti munca si sa o faci cum trebuie”. Il intrebasem care job i-a placut cel mai mult si toate erau egale pentru el, caci le facea pentru rezultatul final. A lucrat inca de la 9 ani, intr-un magazin sa aranjeze marfa, dupa la o spalatorie auto, dupa sofer de bus (de 7 ani). Are un frate cu sindromul Down, asta a propos de munca mea. Pentru ca a fost o perioada dificila in Italia, in 1993, s-a transferat la Bologna pentru a lucra acolo. A facut tot ceea ce a fost necesar pentru o paine, nu s-a dat inlaturi de la nimic. Intalnirea cu omul asta a fost asa… o intalnire de tipul o lectie de viata- capitotul despre acceptare a ceea ce faci, a cine esti si ce poti.

P.S. Avea niste ochi mari si albastri de numa.

Episod de fericire

Stefan Banica va intreaba “Ce e dragostea?”, iar eu va intreb ce e fericirea.
Va dau un exemplu de ieri seara.
Dupa o zi plina, ajung, in sfarsit, la magazin. A trecut o saptamana de cand am frigiderul gol. Pizza e buna aici. In fata vitrinei cu branzeturi, decideam ce sa iau, putin incruntata ca italienii vorbeau in loc sa se ocupe de client. I-am spus ce sa-mi adauge in cosul meu, dupa care, vanzatorul, cu fata lui luminoasa si ochii sclipitori (exact opusul meu la 20:00 seara) mi-a spus ca azi (adica ieri seara) se intoarce sotia lui (“No, toti mergem la seriviciu pana tarziu”).
Evident, n-am ratat ocazia de putina palavrageala si am aflat ca vine din Kenya, unde a fost plecata timp de doua luni (i de parea o perioada infinita; intr-un moment din viata mea asemanator, am asteptat si mai mult, dar nu i-am mai zis, era prea fericit), nevasta se ocupa de persoanele bolnave, fiind infirmiera si e foarte noroasa sa aiba un sot care o iubeste atat de mult, care radiaza de fericire necontenit cand se gandeste la ea si care opreste lumea pe strada sa o informeze ca se intoarce din Africa. Sper ca si sotia stie cu cine “s-a inhaitat”. Colegul vanzatorului glumea ca vine cu Ebola, insa, parere mea e ca vine cu multe de povestit si cu sufletul senin.
Desi s-a prins din prima ca nu sunt italianca, tot mi-a povestit. Cred ca era in stare sa caute pe google translate traduceri daca nu vorbeam engleza sau limba lui, numai sa stiu cat o iubeste si ca se intoarce dintr-o misiune dificila.

P.S. Ieri am cunoscut o eroina!
Ok, poate si un mic erou.

Alb

image

Un cer spectacular

image

Belvedere

image

Scari

image

Asa mica si abia statea acolo

image

Bolta

image

Spre casa

image

Mare si cer

image

Putin verde

image

Flori

image

Centru

image

Seara

image

Reno inovator

image

Balcon

image

Frumos

image

Fereastra deschisa

image

Ultima poza

P.S. Se numeste orasul alb, in jrma unei epidemii, toate casele au fost date cu var pentru dezinfectie, ramand acest obicei si acum. Ostuni, Puglia

O zi în stil italian

Postul acesta îl dedic prezentării unei zile de lucru la asociaţia unde activez ca şi practicant Erasmus, în Italia.

Ziua mea începe undeva devreme (pentru un program aşa lejer, însă, ca niciodată, cum deschid ochii, cum sunt fresh), la ora 7:25. 5 minute, până la şi 30, mai lenevesc, mai arunc un ochi pe facebook (obicei nesănătos, însă sunt zile când găsesc lucruri cu adevărat serioase şi interesante). Amân totuşi alarma, să fiu sigură că nu adorm, deşi nu ar fi o problema să merg mai târziu la sediu. Hainele le aleg dimineaţa, în principiu, cu atenţie, fără grabă, îmi prepar un suc crud delicios (din fericire, piaţa e plină de spanac şi alte legume verzi, fructe de sezon şi citrice, başca apar castanele… iumi!), uneori îmi fac şi ordine. Am timp într-o oră să fac toate aceste lucruri, fără să mă uit la ceas. Până dau o tură de rimel şi o picătură de parfum, e deja timpul de plecare.

Am decis să merg pe jos până la asociaţie, drumul este pe faleză, iar timpul este de jumătate de oră, atât cât aş face şi cu busul. Iniţial mă gândisem să-mi achiziţionez o bicicletă, însă m-am răzgândit. Prefer mersul pe jos, până acum n-am auzit expresia „pedalatul face piciorul frumos”.

Ok. Ajung la asociaţie şi sunt invitată la cafea. Cât se face, se pălăvrăgeşte în bucătărie până „iese” cafeaua (folosim espresor de aragaz), sorbim repede shotul şi toată lumea merge la lucru (nu pot spune că se întoarce, căci nu încep înainte de a-şi face siesta aceasta).

Înainte să vă povestesc ce fac eu la această faimoasă asociaţie, haideţi să vă descriu în linii mari cum arată spaţiul unde avem sediul, probabil vă întrebaţi ce căuta o bucătărie menţionată într-un sediu de asociaţie.

Ei bine, locul acesta mi se face perfect. Se numeşte „The Hub Bari” şi este o hală, reamenajată şi foarte primitoare. Mesele, scaunele, sunt din materiale reciclate (bobine, carton, etc) avem o micuţă grădină cu flori înăuntru, o biblioteca cu scări (cu cărţi, evident, de unde poţi împrumuta- eu am făcut deja lucrurl acesta). Chiar dacă este un spaţiu deschis, câteva birouri sunt într-un soi de garaj, refolosit şi el.

Bucătăria este mare, la prânz se găteşte, avem tot ce ne trebuie, iar socializarea nu lipseşte.

În acest spaţiu, lucrează oameni cu meserii diverse, de la fotografi, până la programatori şi asistenţi sociali.

Cei de la asociaţie au ales acest loc pentru a crea un ambient propice integrării persoanelor cu dizabilităţi într-un mediu normal, deschis. Chiar dacă cei care participă la interviu vin doar pentru două ore, nu sunt „ascunşi” şi sunt primiţi în acest spaţiu unde lumea lucrează şi îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi.

Lucrez 5 ore pe zi, de dimineaţă până la prânz, mă ocup puţin de papetărie, puţin de acte, puţin de dat telefoane şi scris mailuri, de completat formulare cu evoluţia beneficiarilor. Desigur, toate sunt corectate, încă nu am o gramatică impecabilă în limba italiană, însă asta nu i-a împiedicat pe cei de aici să îmi acorde accesul la toate documentele şi parolele pe care le au. Pot umbla liniştită şi pot consulta tot ceea ce am nevoie. De asemena, pot rămâne la „birou” şi când nu sunt presedinţii de faţă. Oricum, documentele le pot accesa şi de acasă. Faptul că beneficiez de încrederea lor totală îmi dă un impuls pozitiv şi mă stimulează să fac mai multe pentru gramatica mea, pentru a fi autonomă în sarcini, la fel cum trebuie să fie şi beneficiarii noştri.

Una peste alta, e bine.

O zi pe săptămână sunt şi host în acest spaţiu de birouri pentru ca lucrurile să meargă ca pe roate. Pot pregăti evenimente şi pot prepara ceva dulce pentru cei de aici (m-am dat de gol cu bomboanele mele Raffaello).

Ce-ţi poţi dori mai mult de la locul tău de muncă?

P.S. Uneori e greu să te obişnuieşti cu calm chiar şi la locul de muncă, cu persoane drăguţe în jurul tău. Glumesc, e floare la ureche!

Colt de rai

image

image

Mare cat cuprinde

image

Pare a fi “Micul print”

image

O strada lunga si ingusta, pe care se afla o masina albastra

image

Partea mea preferata!

image

Printre strazi

image

Peste tot… albastru

image

Bolta de flori

image

Doi pasi mai incolo… Cadru

image

Favoritele mele, scarile

image

Usi vechi, interior ultramodern

image

Observati numerele casei

image

Indemnuri

image

Slogan

image

image

Oare Mark Twain a fost aici?

image

Mare verde

image

Pictura. Ma gandesc ce bine i-ar sta si usii noastre putin pictata!

image

Flori la inaltime

image

De o parte…

image

… si de alta

image

O viata impreuna

image

Si o priveliste de neuitat

P.S. Acesta este orasul Polignano a Mare. Daca veniti aici, musai inghetata de la “Supermago”.

O calitate deosebita a tipilor

Nu sunt putine datile in care baietii au avut dreptate in privinta prieteniei dintre doua fete.
Se intampla mereu, cel putin in viata mea.
Prima situatie a fost in clasa a noua, cand iubitul meu de atunci mi-a atras atentia sa fiu atenta in privinta a doua tipe pe care le credeam prietene. Cu una dintre acestea a avut perfecta dreptate, stiam si eu ca are, insa incapatanarea si negarea mea au fost in frunte, pana cand s-a adeverit predictia lui si m-am linistit. Cu cea de-a doua “prietena” am intrerupt relatia pentru un timp, dupa care am reluat-o intr-un mod distant si sanatos tun.
A doua situatie e foarte recenta, un amic m-a intrebat de nenumarate ori daca sunt sigura ca vreau sa las pe mana unei “amice” (sper ca observati diferenta de termeni intre “prietena” si “amica”) o treaba foarte importanta pentru mine. Omul a venit cu argumente, eu stiam deja de data trecuta (situatia unu) ca nu se inseala, insa, din nou, am crezut mai mult in ea decat in el. Evident, din toate aceste povesti, eu sunt cea care a iesit cam sifonata si totusi… Nu m-am invatat minte.
Sunt absolut convinsa ca baietii astia stiu sa miroasa foarte bine cum sta treaba intre fete, indiferent de varsta sau experienta pe care o au.
Data viitoare ma voi baza pe “cel de-al saselea simt” al lor si mai putin pe ceea ce simt eu ca ar fi bine sa fac.

P.s. Numai bine ca ma indrept catre punctul in care nu mai cred in prietenie, asa ma voi putea baza doar pe mine in orice situatie. “Prietenii” nu sunt mereu ceea ce par… Iar simtul baietilor l-am dedus nu doar din experienta mea, dar si din experienta apropriatelor mele.

Cum să opreşti un copil din plâns

În ultimul timp, n-am mai postat nimic din lucrurile drăguţe care mi s-au întâmplat, nici despre cele mai puţin simpatice, cât pe ce să uit parola de aici.

Ieri am fost la asociaţia unde am făcut practică anul trecut, la copiii minunaţi şi gălăgioşi la care ţin foarte mult, drept dovadă i-am vizitat acum şi le-am preparat bomboane Raffaello, savurate într-o clipită.

În timp ce toţi erau la masa unde se mănâncă, am observat că Nico lipseşte. Cu Nico m-am împrietenit acum un an, cu puţin timp înainte să plec. Iniţial mi s-a părut răsfăţat, însă avea nevoie de atenţie şi înţelegere… şi de cineva să-l ajute la tema de engleză. M-am tot uitat după el, stătea cu spatele la noi, la o masă îndepărtată. M-am dus să văd ce-i baiul şi m-am întristat când am văzut că plângea, el, băiatul cel ”rău”. N-a vrut să-mi spună motivul, însă i-am tras de obraji să-i formez un zâmbet şi asta l-a făcut să şi-l păstreze pe cel natural. L-am invitat la bomboane, însă nu voia, tot îi dădeau lacrimile. No, ce să fac, ce să fac? Asta cu zambetul a mers, pe moment, însă nu rezolvase problema. I-am spus că bomboanele sunt făcute de mine şi că mi-ar face plăcere să guste să-mi spună cum i se par (strategia implicare), însă tot nu voia. I-am mai pus un zâmbet cu forţa, după care i-am spus că dacă nu mai plânge, putem face o poza, pe care ulterior să i-o dau şi lui pe hârtie.

Ţuşti la baie, s-a spălat pe ochişori, a mâncat liniştit bomboanele şi…

IMG_20141008_182251

Părea grea provocarea împăcării lui Nico, pentru că nu se lasă uşor, însă a fost realizată cu succes. Ura!

P.S. #casăfiebine