Un fel de “investigator”

Italienii si cu mine facem o echipa excelenta. As putea sa imi fac o pagina de facebook tip “Humans of New York” intr-o zi.
Azi, in autobuz, am stat de vorba 30 minute cu soferul, pentru ca m-am trezit ca nu mai aveam bilete (merg pe jos de obicei), dupa care m-am gandit ca e prea departe compostorul si i-am cerut un pix sa il validez, dupa care ne-am pus la povesti. Tipul, foarte manierat (aproape nu intelegeam ce spune, aici se vorbeste la persoana a doua si cu avocatii si cu bunicii si cu prietenii, cu oricine, iar el imi vorbea cu “dumneavoastra”), spunea ca lui ii place orice serviciu ar face, pentru ca ii asigura traiul si oricum, daca nu accepti ceea ce ti se intampla, nu ajungi nicaieri. “Eu gandesc altfel, gandesc la un alt nivel, trebuie sa iti accepti munca si sa o faci cum trebuie”. Il intrebasem care job i-a placut cel mai mult si toate erau egale pentru el, caci le facea pentru rezultatul final. A lucrat inca de la 9 ani, intr-un magazin sa aranjeze marfa, dupa la o spalatorie auto, dupa sofer de bus (de 7 ani). Are un frate cu sindromul Down, asta a propos de munca mea. Pentru ca a fost o perioada dificila in Italia, in 1993, s-a transferat la Bologna pentru a lucra acolo. A facut tot ceea ce a fost necesar pentru o paine, nu s-a dat inlaturi de la nimic. Intalnirea cu omul asta a fost asa… o intalnire de tipul o lectie de viata- capitotul despre acceptare a ceea ce faci, a cine esti si ce poti.

P.S. Avea niste ochi mari si albastri de numa.

Comentez asa:

Leave a Reply