În vremuri grele, eu am revenit

În vremuri grele, eu am revenit

Lipsesc de foarte mult timp și îmi cer scuze față de puținii mei cititori fideli. M-am apucat de croitorie și de cofetarie. Par amuzante cele două hobby-uri împreună, dar vă asigur că nu au legătură.

Ei bine, în vreme de pandemie, când lumea pare că se prăbușește, eu înfloresc pe blog.

De câteva luni parcă simțeam o nebunie în viața mea, aveam mereu impulsul să iau mai multe conserve, să bag la congelator (urăsc mâncarea congelată), să iau materiale să fie acolo, elastice să fie acolo, fermoare si nasturi tot să fie acolo. Mi-am cumpărat chiar și accesorii sportive să am în caz de ceva. Nu vă speriați, au rămas ambalate!

Se împlinește aproape o lună de când văd lumina cerului doar de pe balcon. Ies doar la cumpărături pentru cel puțin 10 zile și atunci în spatele blocului, la doi pași. Nici înainte nu ieșeam mult din casă după job, căci stau departe de centru și în jurul casei abia am o brutărie și un minimarket, dar încep să simt greutatea minții și a corpului care sunt închiși în 90 mp. 90mp cu 2mp de balcon, deci e bine, pot să merg prin casă, pot să sar coarda dacă vreau să o dezambalez, mă încalț să ies pe cei 2 mp de balcon, însă nu e același lucru cu ieșitul pe Spaccanapoli, pe străduțele cu funduri mari (Știți faza, nu? Eram pe o străduță super ingustă cu un Punto, iar o napoletană cu fundul mare a trebuit să intre în casă ca să putem avansa.), în parc sau, de ce nu, până la serviciu.

E ca și cum de sus (stau la patru) aș vedea viața la care nu particip. Văd păsărele, pisici care se bat, mașini care trec, oameni care cântă pe la balcoane, vânzători ambulanți sau mașini de gunoi care ridică tonele de plastic în care ne afundăm și de care pare imposibil de scăpat/evitat. Parcă văd viața fără a participa la ea. Am lăsat copiii la grădiniță spunându-le că ne-am fi văzut a doua zi. N-a mai ajuns a doua zi, ca atunci când…te duci. Te duci și nu te mai întorci. Te duci, lăsând suspendate lucruri. Nu ai salutat pe toata lumea, ai rămas certat cu cineva drag, nu ai ajuns unde tot ziceai că ai fi mers, nu ai mai ajuns pe „pământul tău”, nu ai mai mâncat ultima pizza acolo unde îți plăcea mult, nu ai mai ajuns în parcul ăla frumos sau pe malul mării unde nu se duce nimeni, n-ai mai respirat încă o dată mirosul acela proaspăt de flori, pește, pâine caldă. Multe lucruri au rămas suspendate. Oare o să ne mai întoarcem vreodată la viață?

Era prea bine? O să fie prea rău? O să plătim mult bucata asta de istorie? Poate fi mai rău de atât? O să ne mai iubim ca înainte?

Cine știe…

P.S. Splălați-vă pe mâini și aveți grijă de voi.

Te iubesc!

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*