Category Archive : Viața de Erasmus

Raport de sfârşit de an

Întâmplarea  Maturizarea face ca anul trecut să nu-mi fi propus nimic pentru anul care se încheie. Un singur obiectiv am avut şi nu m-am ocupat nicio secundă să-l fac să se îndeplinească. Mi se pusese mie pata de şpagat. La ce-mi folosea? Nici kilele în plus nu-mi folosesc, dar măcar am fost fericită fără efort 😀 (mâncând) .

Nu-mi vine să cred că a trecut un an. Pe vremea asta, anul trecut, nu ştiam ce va fi. Pregăteam ultimele examene, ultimele proiecte, disertaţia,  voiam cu disperare un job, împliniri personale pe care le-am găsit, dar nu acolo unde am căutat.

Într-un final, s-a întâmplat bursa şi o dată cu ea miliarde de lucruri frumoase şi momente de neuitat.

Anul ăsta am muncit destul, am învăţat o grămadă de  chestii interesante şi importante, am crescut, am legat prietenii, am plâns, am citit cât pentru trei, mi-am pus tocuri mult mai des ca de obicei, m-am machiat de câteva ori, cu alte cuvinte… a fost un an perfect cu toate nebuniile şi lucrurile care n-au ieşit cum am vrut sau cum am visat eu.

Am urmat cursul normal, căci am învăţat că planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Am avut grijă să trec frumos şi elegant prin toate situaţiile, astfel încât acum să fiu împăcată. Am strâns destule pagini cu poveşti cât pentru o carte nouă, cine ştie în ce stare poetică mă prinde noaptea dintre ani…

Ce, a trecut un an? Parcă ieri am fost la cea mai tare petrecere din viaţa mea, revelionul din piaţa Romană.

Pentru că a fost bine fără obiective, iacă, nici anul ăsta nu-mi propun nimic. Aş putea să-mi propun să mai iau vreo 3 kile, poate nu mă ţin de asta şi mai slăbesc vreo 4-5. Mai reflectez asupra acestui fapt :D, până la urmă mai sunt câteva săptămâni oficiale până la începerea următoarelor 365 de zile. Parca îmi pare rău că se încheie, mi-a plăcut cum am trăit. Simt ca 2015 vine cu mai multe responsabilităţi şi implicit mai multă seriozitate, mai puţină copilărie.

Ei bine, rămâne de văzut!

P.S. Carpe diem, ce a fost nu se mai întoarce!

Colecţionara de „prima dată”

Când e ultima oară când ai făcut ceva pentru prima dată?

Pot să mă laud că săptămâna aceasta nu am dus lipsă de lucruri pe care le-am făcut pentru prima dată şi vă spun cea mai nouă primă oară. S-a întâmplat azi.

Am fost pe plajă la o lectură cu prietena mea, Raluca. Stăteam aşa liniştite, pe păturică, cu cărţile îndesate sub nasuri, când apare un tip înalt şi slab, de culoare, cu un fes Bob Marley pe cap, vânzător de curele bărbăteşti. Eram amândouă întinse şi ne-am ridicat. Sincer, mie îmi era teamă de el pentru că eram în pădure singure şi cine ştie ce ne făcea, în ciuda meseriei mele, încă am prejudecăţi (sau teamă de necunoscut).

Pane e Pomodoro şi..căţei salvatori de vieţi...

Pane e Pomodoro şi..căţei salvatori de vieţi…

Raluca tocmai a terminat un stagiu de practică la o asociaţie care se ocupă de imigranţi şi ştie foarte bine situaţia lor, spre deosebire de mine care creez filme SF. N-a încercat să ne vândă curele, dar ne-a spus că îi e foame. Raluca, suflet bun, s-a dus la barul de lângă că îi caute ceva cu orez pentru că au probleme cu stomacul şi orezul e bun. M-a lăsat singură cu el, iniţial vă daţi seama ce filme erau in capul meu, dar m-am liniştit după. Nu m-ar fi lăsat să mă mănânce acolo (ar fi putut la cât de foame îi era). Era din Camerun şi avea un nume foarte frumos pe care nu mi-l amintesc. Eram şocată că a călătorit trei zile pe barcă, fără apă şi mâncare. Era de doar trei zile in Bari – iar ultimele trei zile au fost sfârşit de săptămână – şi de o lună în Italia, ajuns pe partea cealaltă a cizmei, în Catania.

Cele cinci minute în care am stat cu el mi s-au părut… lungi şi stupefiante… eram într-o stare de surprindere totală, nu ştiam ce să-l întreb să nu se simtă ciudat, să nu îi stârnesc amintiri, să nu îi fac rău. M-a întrebat dacă sunt cu familia aici, dacă am prieten şi s-a întristat şi mai rău văzând că sunt şi eu la fel de singură, însă… eu sunt într-o situaţie total diferită. M-am întristat şi eu. Nu ştie limba italiană, doar engleză, spunea că italienii sunt rasişti (şi eu sunt, nu ştiu dacă şi-a dat seama), însă i-am povestit despre cum suntem noi văzuţi, ca naţie. Ştia deja :)). Un alt aspect pentru care sunt norocoasă, că n-am avut probleme de diferenţă de cultură.

Azi a fost prima oară când am dat „noroc” cu un negru. Avea mâna moale, ochii galbeni, trişti, obosiţi… Părea inteligent, mi-a plăcut de el. Spunea că studia medicina acolo, dar din cauza condiţiilor din ţara lui a fost nevoit să plece. Nu ştiu ce să zic, din disperare unii oameni mai pot spune şi neadevăruri, doar ca să impresioneze. Mie mi s-a părut super sincer şi îmi pare extrem de rău că nu i-am zis să ne întâlnim mâine să-i dau o farfurie cu mâncare caldă. Mi-ar fi făcut plăcere.

De când l-am privit plecând sunt aşa… tristă (chiar am vărsat câteva lacrimi), îmi pare rău pentru el, am încercat să-l încurajez, n-am văzut nicio schiţare de zâmbet (ştiu, e normal, dar pentru mine.. ciudat), sper să fie totul bine şi să ducă o viaţă demnă. Mă bucur că a vorbit cu noi, sigur avea nevoie să vorbească cu cineva… sub şocul poveştii lui şi din egoism, poate  am vorbit eu mai mult decât el… În final, măcar a mâncat ceva şi are bani să-şi ia orez. Sper din tot sufletul să fie bine. E primul om de culoare cu care am vorbit. M-a impresionat mult povestea lui… Oare cât mă voi mai gândi la ea?

Poezie în acord cu rândurile de mai sus

P.S. Mâine împlineşte 25 de ani! Anul ăsta o să-mi fac ziua alături de imigranţi. Am zis!

Trei zile cu de toate, la Bologna

Din august ştiam că voi merge la Bologna. Am fost foarte entuziasmată, însă am ţinut în frâu sentimentul acesta, ca să mă concentrez pe lucrurile importante din prezent. Am făcut asta continuu, până am coborât din avion la locul cu pricina. Să fiu sinceră, aveam nevoie de o detaşare, de o plecare, de altceva. Chiar dacă am stat numai trei zile (pentru că m-am grăbit cu biletele de avion, însă ştiţi voi că nimic nu e întâmplător…), totul s-a aranjat de parcă aveam un orar făcut de acasă. Staţi liniştiti, de acasă doar am făcut check in-ul şi bagajul, în rest nici unde ajung nu ştiam.

Am sosit la gară, am luat micul dejun italian, bilete de bus, am găsit foarte uşor şi busul, am ajuns din prima la şcoala unde se ţinea conferinţa, v-am spus, parcă eram născută în Bologna. De obicei mă pierd, sunt ameţită, distrasă, neatentă. Probabil trebuie să mă trezesc mai des la 6, văd că funcţionez mai bine aşa.

Bon, am ajuns, am intrat, am luat în primire harta (da, aşa mare era, vă povestesc mai încolo despre şcoală, prin ochii unui alt om) şi programul. Cum câmpul auxiliarelor tehnologice pentru facilitatea independenţei persoanelor cu dizabilităţi este complet nou pentru mine, erau ochi şi urechi la toţi profesioniştii cu care am vorbit. Oameni dotaţi, prietenoşi, răbdători, bine dispuşi şi amabili.

La aceasta expoziţie au fost prezente şi persoane cu dizabilităţi, care nu stau ascunse, precum la noi, care mai de care mai dotate cu aceste auxiliare de ultimă generaţie; am fost plăcut impresionată. Am avut plăcerea să vorbesc cu câteva dintre ele din întâmplare, în cele din urmă rămânând cu poveştile pe care le împart cu voi. Că tot vorbeam de mărimea şcolii… în ultima zi mergeam spre ieşire, trecând pe lângă o persoană nevăzătoare. Cum sunt silenţioasă, n-a băgat de seamă că a trecut cineva pe acolo, însă l-am auzit întrebându-se unde e şcoala. Am mers o bucată bună de drum înainte, dar brusc m-am răzgândit, am făcut stânga-mprejur şi m-am dus să-l întreb dacă are nevoie de ajutor. L-am însoţit până la intrare, suficient drum cât să mă încarce de emoţii de tot soiul: entuziasm, tristeţe, bucurie, uimire şi altele neidentificate. Pe scurt, a fost militar, cunoaşte melodia Roxanne :P, i-a explodat o bombă în mână, a rămas fără vedere şi fără mâna în care o ţinea şi… ”se întâmplă”. Prima chestie pe care mi-a spus-o a fost „Asta nu e o şcoală, e un oraş”… ceea ce mi-a strârnit râsul, avea simţul umorului în ciuda tragediei. De fapt, cred că el a acceptat situaţia, ce altceva să facă?

Să vă zic de Bologna. M-am uitat puţin de tot la meteo, nu eram sigură dacă să-mi iau trench-ul sau nu şi bine am făcut că l-am lăsat acasă în favoarea hainei căptuşite şi impermeabile cu glugă, altfel acolo înţepeneam până la primăvară când m-aş fi decongelat. Din aroganţă, mi-am luat cu mine fesul nou cumpărat, la un moment dat am vrut să-mi iau şi mănuşile fără degete, să fiu fashion, dar m-am gândit că exagerez şi că oricum voi ţine şi căciula în rucsac. Vă dau cuvântul meu că nu aş fi exagerat deloc!! Era un frig de am încălţat şosetele de lână pe care le luasem să dorm cu ele :)).

Firea oamenilor, extremistă. La primul bar în care am intrat de cum am ajuns abia m-au băgat în seamă, la autobuz foarte drăguţi oamenii care m-au îndrumat, la conferinţă (veniţi cam din toată Italia la fel de simpatici, dar nu îi punem la socoteală, era parte din job), la magazinul de haine tot nepoliticoşi, când am cerut indicaţii omul intrebat şi-a schimbat traseul şi a mers în direcţia opusă doar să ajung unde trebuie, fără niciun interes. Totul depinde.

Oamenii la care am stat, italieni şi un irlandez foarte simpatici, mi-au dat cheile şi eu mi-am văzut de treabă, ei au călătorit, şi-au urmărit viaţa de student. Gazdei i-am daruit o carte de Gandhi pe care spunea că abia aşteaptă s-o citească şi mă întreba cum am făcut să ştiu aşa bine ce îi place. Să fiu sinceră, am fost aşa ocupată încât n-am aruncat nici măcar o privire pe profilul de Facebook. Pur şi simplu am nimerit!

Oraşul drăguţ, l-am învăţat repede pentru că am mers mult pe jos, la conferinţă mergeam pe jos şi la dus şi la întors (40 min) odată ce am învăţat drumul. Vă las poze, ca să nu vă plictisesc cu descrieri inutile.

Dacă îl recomand? Da, aşa pentru 3 zile. M-am simţit bine la Bologna. Dar iubesc Bari-ul ăsta.

[huge_it_portfolio id=”4″]

P.S. Prima dragoste nu moare niciodată, iar Bologna are 7 secrete. Cunosc 3, rămâne să mă întorc!

O zi în stil italian

Postul acesta îl dedic prezentării unei zile de lucru la asociaţia unde activez ca şi practicant Erasmus, în Italia.

Ziua mea începe undeva devreme (pentru un program aşa lejer, însă, ca niciodată, cum deschid ochii, cum sunt fresh), la ora 7:25. 5 minute, până la şi 30, mai lenevesc, mai arunc un ochi pe facebook (obicei nesănătos, însă sunt zile când găsesc lucruri cu adevărat serioase şi interesante). Amân totuşi alarma, să fiu sigură că nu adorm, deşi nu ar fi o problema să merg mai târziu la sediu. Hainele le aleg dimineaţa, în principiu, cu atenţie, fără grabă, îmi prepar un suc crud delicios (din fericire, piaţa e plină de spanac şi alte legume verzi, fructe de sezon şi citrice, başca apar castanele… iumi!), uneori îmi fac şi ordine. Am timp într-o oră să fac toate aceste lucruri, fără să mă uit la ceas. Până dau o tură de rimel şi o picătură de parfum, e deja timpul de plecare.

Am decis să merg pe jos până la asociaţie, drumul este pe faleză, iar timpul este de jumătate de oră, atât cât aş face şi cu busul. Iniţial mă gândisem să-mi achiziţionez o bicicletă, însă m-am răzgândit. Prefer mersul pe jos, până acum n-am auzit expresia „pedalatul face piciorul frumos”.

Ok. Ajung la asociaţie şi sunt invitată la cafea. Cât se face, se pălăvrăgeşte în bucătărie până „iese” cafeaua (folosim espresor de aragaz), sorbim repede shotul şi toată lumea merge la lucru (nu pot spune că se întoarce, căci nu încep înainte de a-şi face siesta aceasta).

Înainte să vă povestesc ce fac eu la această faimoasă asociaţie, haideţi să vă descriu în linii mari cum arată spaţiul unde avem sediul, probabil vă întrebaţi ce căuta o bucătărie menţionată într-un sediu de asociaţie.

Ei bine, locul acesta mi se face perfect. Se numeşte „The Hub Bari” şi este o hală, reamenajată şi foarte primitoare. Mesele, scaunele, sunt din materiale reciclate (bobine, carton, etc) avem o micuţă grădină cu flori înăuntru, o biblioteca cu scări (cu cărţi, evident, de unde poţi împrumuta- eu am făcut deja lucrurl acesta). Chiar dacă este un spaţiu deschis, câteva birouri sunt într-un soi de garaj, refolosit şi el.

Bucătăria este mare, la prânz se găteşte, avem tot ce ne trebuie, iar socializarea nu lipseşte.

În acest spaţiu, lucrează oameni cu meserii diverse, de la fotografi, până la programatori şi asistenţi sociali.

Cei de la asociaţie au ales acest loc pentru a crea un ambient propice integrării persoanelor cu dizabilităţi într-un mediu normal, deschis. Chiar dacă cei care participă la interviu vin doar pentru două ore, nu sunt „ascunşi” şi sunt primiţi în acest spaţiu unde lumea lucrează şi îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi.

Lucrez 5 ore pe zi, de dimineaţă până la prânz, mă ocup puţin de papetărie, puţin de acte, puţin de dat telefoane şi scris mailuri, de completat formulare cu evoluţia beneficiarilor. Desigur, toate sunt corectate, încă nu am o gramatică impecabilă în limba italiană, însă asta nu i-a împiedicat pe cei de aici să îmi acorde accesul la toate documentele şi parolele pe care le au. Pot umbla liniştită şi pot consulta tot ceea ce am nevoie. De asemena, pot rămâne la „birou” şi când nu sunt presedinţii de faţă. Oricum, documentele le pot accesa şi de acasă. Faptul că beneficiez de încrederea lor totală îmi dă un impuls pozitiv şi mă stimulează să fac mai multe pentru gramatica mea, pentru a fi autonomă în sarcini, la fel cum trebuie să fie şi beneficiarii noştri.

Una peste alta, e bine.

O zi pe săptămână sunt şi host în acest spaţiu de birouri pentru ca lucrurile să meargă ca pe roate. Pot pregăti evenimente şi pot prepara ceva dulce pentru cei de aici (m-am dat de gol cu bomboanele mele Raffaello).

Ce-ţi poţi dori mai mult de la locul tău de muncă?

P.S. Uneori e greu să te obişnuieşti cu calm chiar şi la locul de muncă, cu persoane drăguţe în jurul tău. Glumesc, e floare la ureche!

Cum să opreşti un copil din plâns

În ultimul timp, n-am mai postat nimic din lucrurile drăguţe care mi s-au întâmplat, nici despre cele mai puţin simpatice, cât pe ce să uit parola de aici.

Ieri am fost la asociaţia unde am făcut practică anul trecut, la copiii minunaţi şi gălăgioşi la care ţin foarte mult, drept dovadă i-am vizitat acum şi le-am preparat bomboane Raffaello, savurate într-o clipită.

În timp ce toţi erau la masa unde se mănâncă, am observat că Nico lipseşte. Cu Nico m-am împrietenit acum un an, cu puţin timp înainte să plec. Iniţial mi s-a părut răsfăţat, însă avea nevoie de atenţie şi înţelegere… şi de cineva să-l ajute la tema de engleză. M-am tot uitat după el, stătea cu spatele la noi, la o masă îndepărtată. M-am dus să văd ce-i baiul şi m-am întristat când am văzut că plângea, el, băiatul cel ”rău”. N-a vrut să-mi spună motivul, însă i-am tras de obraji să-i formez un zâmbet şi asta l-a făcut să şi-l păstreze pe cel natural. L-am invitat la bomboane, însă nu voia, tot îi dădeau lacrimile. No, ce să fac, ce să fac? Asta cu zambetul a mers, pe moment, însă nu rezolvase problema. I-am spus că bomboanele sunt făcute de mine şi că mi-ar face plăcere să guste să-mi spună cum i se par (strategia implicare), însă tot nu voia. I-am mai pus un zâmbet cu forţa, după care i-am spus că dacă nu mai plânge, putem face o poza, pe care ulterior să i-o dau şi lui pe hârtie.

Ţuşti la baie, s-a spălat pe ochişori, a mâncat liniştit bomboanele şi…

IMG_20141008_182251

Părea grea provocarea împăcării lui Nico, pentru că nu se lasă uşor, însă a fost realizată cu succes. Ura!

P.S. #casăfiebine

Amintiri târzii de vara trecută

Iniţial voiam să scriu un citat, însă s-a pierdut pe nesimţite, aşa că vă povestesc despre ultima săptămână din experienţa Erasmus, partea a doua.

Încă nu percepeam bine că avea să se întâmple inevitabilul- plecarea, rămăseseră multe lucruri neîndeplinite, cum ar fi devorarea unei bucăţi de rechin, însă, până la urmă, am profitat la maxim de tot ce am putut. Cu ocazia unei petreceri cunoscusem o austriacă foarte draguţă, cu care mi-am şi petrecut următoarele zile, iar cu două zile înainte de decolare făcusem cunoştinţă cu doi belgieni, foarte simpatici şi ei- un el şi o ea, la o îngheţată. Cred că niciodată n-am mâncat atăt de multă îngheţată într-o săptămână, cu atăt de diverse gusturi. Din fericire, nu toţi noii prieteni mi-i i-am făcut pe ultima sută, ci pe la jumătatea experienţei am cunoscut o farmacistă din Germania, venită în practică, cu care am petrecut mult timp de calitate. Desigur, e musai să-i amintesc şi pe prietenii cei vechi, dar mega-buni, care au fost de fiecare atenţi să nu duc lipsă de nimic, primind la schimb acelaşi lucru.

În ultima săptămână, deci, m-am chinuit să par ţâfnoasă şi neprietenoasă, pentru că ştiu că aş fi cunoscut oameni faini pentru care mi-ar fi părut şi mai rău că plec. Cred că nu prea mi-a ieşit, tot cum nu voiam să se întâmple s-a întâmplat. Am programat la minut întâlniri cu prietenii mai puţin apropiaţi pentru a-mi lua rămas bun, am mers la mare cât de des am putut, am dat iama în magazinul cu râuri de jeleuri, m-am plimbat cu motocicleta, am făcut shopping cu ultimele puteri (se răcise vremea), am visat, am promis, am iertat şi am dat o petrecere acasă la noi, cu mâncare semi-italiană (îmbunătăţită de mine), românească şi imaginată pe loc, ne-am pozat până am rămas fără film, am mâncat din croissantele acelea delicioase pentru ultima dată în acea vară şi am îmbrăţişat în stânga şi în dreapta tot ce am prins. Am primit chiar şi mici cadouri de la minunaţii prieteni: obiecte cu adresele lor şi un tricou ESN superb.

Ce-mi puteam dori mai mult de la ultima săptămână Erasmus? A, şi n-am pus la socoteala ultima întâlnire cu copiii, care ne-au desenat o gramadă de cartoane şi au compus scrisori de muţumire pe care ni le-au dat cu ochii în lacrimi. Unii au acceptat mai greu plecarea noastră, dar cine ştie, poate vara viitoare reuşim să ne vedem. Până atunci, ne folosim de puterea internetului de a ne apropia.

P.S. Singurul regret e că nu am o poză cu mama mea din Bari. Ăsta da motiv bun de reîntoarcere, deşi pentru Bari nu-mi trebuie niciun motiv bun ori rău să revin. O fac cu drag, oricând e posibil.

P.S. PP

Rezumatul experientei mele Erasmus

De-a lungul anilor am auzit mereu despre programe care ofereau posibilitatea unor experiente in afara tarii, asa ca n-am ezitat sa merg la profesorul coordonator de indata ce am vazut anuntul de recrutare in holul facultatii. Mai erau doar cateva zile. In agitatia actelor si a gasirii materiilor ce se puteau echivala, nici n-am bagat in seama detaliile plecarii: nu stiam limba italiana sub nicio forma, nu cunosteam pe nimeni de la facultatea mea care mergea acolo si era prima data cand plecam singura intr-o tara straina.

Ei bine, datorita unui site pentru studentii Erasmus, am gasit alte doua studente din Iasi cu care m-am intalnit in aeroport, iar de acolo a inceput aventura. Timp de trei zile am cautat cazare in tot orasul, am vazut zeci de apartamente, iar la sfarsit am ales ce ni s-a parut mai convenabil, dupa care fiecare a mers “pe drumul ei”, nu am reusit sa gasim in acelasi loc camere libere.

Eu a trebuit sa ma descurc in limba engleza la facultate sa le explic profesorilor ce-i cu mine acolo, insa n-am prea avut noroc- cunostintele lor de limbi straine sunt aproape nule. Toate cursurile erau in limba italiana. Pentru noi, romanii, nu-i chiar dificil sa intelegi ideile principale, avand in vedere originile celor doua limbi.

Prietenii…mi-i i-am facut destul de rapid, inca din prima zi cand am intrat in casa. Imparteam in sase apartamentul, acesta fiind foarte mare si impunator, cu tavane inalte si camere spatioase. Prima persoana pe care am intalnit-o a fost Lucia, o tanara studenta la psihologie, din Italia,  cea care a devenit o prietena extrem de buna, cu care am pastrat legatura si care a fost curioasa sa vada, ulterior, tara de unde provin. Majoritatea timpului o petreceam cu ea, fiind chiar mentorul meu in bucatarie. Alternam cinele cu specific italienesc cu cinele cu specific romanesc.

Datorita acestei experiente am invatat sa ma adaptez la orice situatie, sa accept oamenii cu modul lor de a fi, mai ales ca proveneau din toate colturile lumii, avand la baza culturi si obiceiuri diferite.  Am avut ocazia sa cunosc tineri motivati, tineri care doresc sa faca schimbari in aceasta lume, tineri care isi doresc sa vada lumea intreaga si tineri care nu stau pe ganduri cand vine vorba de implicare. Am reusit sa invat limba italiana la un nivel destul de avansat, in special datorita faptului ca erau putini cei care vorbeau limba engleza, iar cei care stiau preferau sa vorbeasca limba nativa, pentru a forta putin lucrurile si studentii sa invete sa se descurce in limba tarii in care se aflau. Am invatat sa ma orientez in spatiu, sa gasesc o informatie care imi este necesara, sa-mi infrunt temerile, sa razbesc, am invatat ca nimic nu este greu daca vrei cu adevarat si cel mai important ca e nevoie de pasi mici pentru a fi mare.

Tragand linie dupa aceasta experienta Erasmus, cele mai importante lucruri cu care am ramas sunt prietenii, faptul ca am vazut un colt de paradis, ca m-am dezvoltat si ca stiu sa profit de fiecare ocazie care se iveste.

P.S. Drept urmare, sunt la a doua experienta Erasmus 😛

La finalul programului, se va scrie o carte cu experiente Erasmus din fiecare universitate din tara, asa ca particip, poate va fi aleasa experienta mea.

Viata ca un croissant

V-ati gandit vreodata sa comparati viata cu un croissant cu crema?

La inceput este doar foietaj, care poate fi bun daca are si putin zahar deasupra sau cateva bucatele de ciocolata alba sau neagra topite de la caldura croissantului, insa parca nu e asa satisfacator ca partea ce urmeaza. In loc sa rupi partea goala, continui sa musti, pentru ca stii ca vine si ceva pe gustul tau…..si iata…ajungem la miez, la crema, la dulceata, la ceea ce asteptam cel mai mult. Inchidem ochii si ne topim papilele gustative de placere. Partea de mijloc este mult mai fina, mult mai gustoasa, mult mai “numa buna sa merite sa mananci si foietajul gol de dinainte”. Subit, incepe sa se simta din nou doar foietaj gol si parca nu mai are niciun farmec… de parca visul cel frumos s-a spulberat. Se revine la inceput, la gol, la banal.

Mi se pare ca asa este si viata: prima data te pui pe picioare, cu chiu, cu vai, ceea ce poate fi comparat cu foietajul de la inceput, dupa care ajungem sa gustam intr-adevar gustul cel bun si meritul existentei noastre, adica dulceata cremei, care nu este infinita, pentru ca altfel s-ar rupe croissantul si n-am reusi sa-l savuram. Sfarsitul vietii este reprezentat de foitajul de dupa crema, acela pe care eu il arunc de cele mai multe ori. Gandindu-ma la aceasta comparatie, uneori il mananc fortat, ca sa invat sa nu ma dau batuta la fix final. Macar cu un croissant.

P.S. Ce deliciu de crema!

Prejudecatile noastre despre cei de culoare

Poate si eu ii priveam intr-un mod nu tocmai prietenos, sau nu tocmai indiferent, cum ii privesc pe cei albi. Asta era acum doi ani, cand am venit prima data aici si ii vedeam zilnic. Mi se par oameni linistiti, cel putin ziua.

De saptamana trecuta, am cu totul alta parere despre ei. Asta dupa ce un tanar de culoare a sarit in ajutorul meu si al prietenei mele, in timp ce un barbat nebun urla la noi sa-i dam o tigara pe care nu intelegea ca n-o avem, in timp ce smucea o carte din mana noastra (adica, era foarte aproape de noi si ajunsese acolo intr-o fractiune de secunda, fara sa ne dam seama cand s-a intamplat de fapt asta). A fost dragut din partea negrului sa sara in apararea noastra, acest gest costandu-l o palma de la batran, nemeritata. Ceea ce m-a impresionat a fost ca a luat-o ca atare si nu a ripostat. Ba, mai mult, ne-a spus ca de acum este in regula. Si a stat in preajma noastra, alaturi de ceilalti cativa oameni din statie, doar sa fim linistite. Si tot n-am fost, Nebunul urcase in acelasi tren si se plimba de colo colo, bagandu-se in seama cu diverse persoane. Din fericire, la noi n-a revenit. Data trecuta mi se parea ca Italia este o tara foarte pasnica, insa nu fusesem atat de mult prin gari.

Ulterior, a mai aparut un nebun, la fel de nebun, amandoi fiind cosmarul meu, alaturi de tiganii nostri fara bilete in tren.

P.S. Italienii sunt groaznici cand vine vorba de limbi straine, mai ales engleza, dar, cu toate astea, primul nebun stia sa vorbeasca foarte bine engleza. Crezuse ca nu intelesesem in italiana ca vrea o tigara si ne-a facut o traducere in engleza :)) I’m your father!!

Test de limbă străină pentru Erasmus

Dacă v-ați hotărât să plecați departe, să studiați într-o țară străină sau să vedeți cum funcționează lucrurile într-o întreprindere sau ONG de peste graniță, felicitări! Ați făcut o alegere foarte inspirată. Însă, înainte de a pleca, este necesar să treceti printr-o serie de etape, care n-ar trebui să vă sperie mai rău decât doamnele secretare cu care veți avea de a face.

Pentru început, luați legătura cu coordonatorul Erasmus din facultatea voastră, vă va ajuta să alegeți o țară (pentru studii există deja o listă, însă puteti deveni facilitatori comunitari, dacă reușiți să faceți pace între două universitați din țări diferite, același nume îl căpătați și dacă reușiți să stabiliți un acord între un ONG, firma, etc stăină și universitatea din partea căreia plecați) și vă va ține la curent cu toate noutățile.

Următorul pas este examenul de limbă. Puteți da la orice limbă acest examen, preferabil în limba țării în care veți pleca. Important este să vă asigurați că veți trece cu brio interviul (de obicei, studenții sunt întrebați unde vor să plece, de ce, cum văd țara străină în care urmează să trăiască, practic puțină conversație) și un test de 30 întrebări grilă, câteva conțin elemente de gramatică, altele termeni specifici profilului vostru. Între nota obținută la interviu și punctajul grilei, se face o medie. De asemenea, se ia în calcul media primului semestru (pentru master) sau media anului precedent (pentru facultate)- care trebuie să fie minim 8, făceți-vă griji în funcție de concurență. Eu sunt de părere că acest examen nu este foarte dificil, cel puțin din punctul de vedere al Universității Transilvania Brașov.

Spre deosebire de acum aproape doi ani, mi s-a părut că nu a mai fost aglomerat. Sau poate, organizarea a fost mai bună. Erasmus este o șansă de care e musai să profiți. Vezi cu alți ochi lumea, devii multicultural. Înțelegi altfel oamenii, te adaptezi fiecaruia, fiecărei naționalități pe care o întâlnești. Pleci de acasă, te descurci singur cu totul, că dacă nu, dai banii înapoi. Și de cele mai multe ori, nu sunt puțini.

Mie mi-ar fi plăcut să experimentez Erasmus Mundus, însă mi-a trecut șansa. Cine se trezește târziu, rămâne acasă. Voi profita de ultima oportunitate: Erasmus placement. Sper să faceți și voi la fel.

Pasul no. trei presupune hârțogăraie și multă răbdare. Sper să aveți ¨noroc¨ de un coordonator implicat care să aibă răbdare cu nelămuririle voastre.

P.S. Mult succes! Sper că n-am omis ceva (important), dar dacă s-a-ntâmplat, lista întrebărilor e deschisă!