Suntem ultimii!

reduslaesential.ro

  • Suntem ultimii!

    Mi-am făcut ordine în program de curând şi am avut timp să fac chestii pe care nu le-am mai făcut demult. De exemplu să stau să visez, să călătoresc sau să dau telefoane persoanelor cu care n-am mai vorbit demult. Noroc că există telepatie şi te sună ei când simt că ţi s-a făcut dor de ei.  
     Aşadar, acum o săptămâna am fost la Cascada Vanturiș din munţii Bucegi.  Peisajul de acolo mi-a demonstrat încă o dată ce frumoasă este Românica. Păduri portocalii, roz, galbene, un adevărat joc de culori. Soare sclipitor, vreme caldă, cer senin, cadrul potrivit pentru o ieşire pe munte.  Dintre toţi cei  18 muntomani, Ares, un superb labrador negru, a fost cel mai rezistent şi curajos. Pot spune chiar că a parcurs de 2 ori traseul, ducându-se de la un membru al echipajului la altul, în sus şi în jos. Cascada, greu accesibilă din cauza ruperii drumului care ducea spre ea, nu am văzut-o, pentru a-mi conserva energia necesară pentru drumul de întoarcere. Am ajuns cu greu la destinaţia finală, abia când soarele a făcut schimb de locuri cu luna, care se ridica încet spre capătul opus, semn că noaptea avea să treacă repede. 
     A urmat o săptămâna de relaxare fizică totală şi bine meritată, cu ieşiri în oraş şi multe contribuţii la diverse proiecte. În ciuda supraefortului pe care l-am depus, nu regret că am acceptat invitaţia. Am cunoscut nişte oameni extrem de prietenoşi şi săritori la nevoie, care luau cu noi pauze de sandviş pentru a trage de timp, strigând mereu “Suntem ultimii”, ca ceilalţi să ştie să nu mai aştepte.
    P.S. Pauză de sandviș
  •  Există noroc?

     Cum se face distincţia dintre cei care vor duce o viaţă bună şi cei care vor fi sortiţi să stea până la 24 ani şi mai bine într-un centru de plasament, dorindu-şi să ajungă acasă, unde n-au fost niciodată, aşteptând ca cineva să îi integreze în familia lui?

     E excelent  faptul că cei avuţi se gândesc să ajute din puţinul lor( oricât ai avea, tot nu îţi ajunge. Tinzi spre o viaţă mai bună, desigur) pe cei sărmani.

     E trist faptul că ajungi să faci actul caritabil după un eveniment tragic care te-a marcat şi te-a împins să îţi pui nişte întrebări legate de cum ai ajuns în situaţia respectivă.

     Câţi dintre noi se gândesc înainte de a adormi că pe lumea asta, în ţara asta, în oraşul ăsta, există oameni care toată ziua nu au avut o bucată de pâine cu care să îşi potolească puţin din foame? Foarte puţini, preferam să spunem că asta e soarta şi să dormim liniştiţi, fără grija celorlalţi.

     Câţi dintre noi se opresc pentru a sta de vorba cu un sărman care poate are nevoie mai mult de puţină compasiune decât de 50 bani?

     Oare cine ar renunţa la o ciocolată pentru o cauză nobilă? Cine mai oferă din timpul lui şi celui care are nevoie de 5 minute de dedicaţie?

     P.S. Fii mai bun. În primul rând cu tine însuţi.

  • Mergem la Sibiu!

              Weekend liber. 1 mai. Ce facem? Mergem la Sibiu, era planificat demult. Nu luăm trenul, experimentăm “Ia-mă nene” pe distanţe lungi. Mereu vedeam oamenii făcând cu mâna şoferilor. Unii opreau, alţii nu. Mereu vedeam oameni pe marginea străzii cu pancarte inscripţionare cu diferite oraşe din frumoasa noastră ţară. Mă întrebam ce fel de oameni sunt aceia care se lasă  în  voia celor care se încumetă să oprească. Dar ce fel de oameni sunt cei care opresc? Mă întrebam ce educaţie cu primit ambele părţi.

             Ei bine, acum că am crescut, mi-am schimbat părerea proastă despre această practică. Chiar dacă am făcut multe sandvişuri şi am luat multă apă să fiu sigură că dacă ne lasă pe vreun câmp să nu murim de foame sau sete, am plecat cu stomacul strâns spre locul întâlnirii. Vreme superbă. Zâmbete cu milioanele. Astupam teama. Încercam măcar. Vorbisem cu ai mei, m-au avertizat să nu iau ocazia, cum spun ei, că se pot întâmpla multe-de la oameni neserioşi la accidente- m-am speriat şi mai rău. Mi-era frică să nu se adeverească ceva, i-aş fi dezamăgit. Eram şi mai încordată acum. Cânt, mă zbânţui până la Real. Era cald afară şi eu mă îmbrăcasem bine să nu atrag ceva necurat. Se spune că trebuie să fii îmbrăcat în culori deschise, să ieşi în evidenţă. Aşa eram eu, numai că stăteam în spatele lui Amigo să nu mă vadă nimeni. Mă credeam invizibilă în clipa aceea. Şi chiar eram, nu oprea nimeni la culorile reci de pe el. Aşa am aşteptat 30 minute…. Văzând că nu merge, am schimbat locul, la 200m mai încolo, într-o curbă. Prost loc, drept dovata alte 30 minute. Am mers, am mai mers, până la un sens giratoriu, în pustietate, eram singurii oameni. Ţin şi eu pancarta cu Sibiu. 10 minute, nimic. Aplicăm metoda celor din Cluj cu smiley. Scoate Amigo un pix, talentata de mine desenează un smiley de toată frumuseţea. Nu mai am răbdare şi îl scot la lumină, sus, cu zâmbetul pe buze. Era minunat. Cel mai reuşit desen al meu. Nici nu apucă să pună pixul la loc că opreşte cineva. Reacţia mea” E na??” în timp ce Amigo deja era la portieră. Mi-a spus”Hai sus” şi am pornit. Era un tip calm, timid, de vreo 26 ani. I-am spus de la început că noi călătorim în toată ţara şi nu avem bani. Vorbim tot drumul de-ale noastre: traininguri, planuri de vară, munţi, echipamente. Braşoveanul nostru nu mai avea loc de noi.

                Ne-a lăsat tocmai în centru, de unde am pornit în expediţie. Prima oprire: o toaletă publică cu cea mai ieftină intrare pe care am văzut-o până acum. Încă mai am biletul. După vreo 10 minute ne întâlnim cu Sufleţel, ghidul notru şi prietena mea. Ne duce în Piaţa mare, Piaţa mică, biserica în renovare, turnul cu ceas, străduţe cu scăriţe- am făcut mult sport de 1 mai- biserica catolică…Am promis, la rugăminţile ei că vom reveni într-o bună zi şi vom vizită tot palatul Brukenthal.

           Frumos oraş!

                  La întoarcere, am vrut să facem un experiment să vedem dacă într-un anumit timp opreşte cineva şi fără smiley. Dar oboseala a făcut să lăsăm deoparte experimentul de data aceasta şi să desenăm din prima. Zis şi făcut: timp record:22 minute. Un tip din Oneşti, om cu facultate, inginer, fost student în Regie, potrivit profilului lui Amigo. Aştept să mai spună ceva despre el, să văd cum conduce, cât să nu îmi fie teamă, după care profit de lipsa oglinzii retrovizoare şi adorm. Somn uşor!

    P.S. Vizitaţi Sibiul!

  • În natură

    Ce e mai minunat decât o plimbare în aer liber în pădure, fără stres, fără grji, în compania unui prieten deosebit, care este capabil să înţeleagă entuziasmul născut din simpla întâlnire a unui cioban cu oile sale, din privirea unei văcuţe în grajd, alături de un purcel simpatic ori din agitaţia puilor ajunşi pe lume cu câteva zile în urmă.

    Ce e mai minunat decât să îţi dai seama că şi tu, cel care nu ai avut contact cu lumea animalelor, decât cu câini şi căţei, pisici şi motani, poţi recunoaşte când o capră a adus pe lume un ied negru?

     P.S. Iubiţi şi câinii vagabonzi!

  • Prietenii ştiu de ce:)

    Pasionată fiind de articolele vintage, am vorbit cu Dorina, colega din camera alăturată,  să mergem la un târg specializat în acest domeniu. Stabilisem să plecăm de  acasă, dar întâmplarea a făcut să ne întâlnim pe strada Republicii.

     Ora 15:00. Am cumpărat bilete, am luat 5-ul, deşi trebuia 31 şi am ajuns la tarabe. Bineînţeles, că nu am găsit nimic, de când cu criza asta, până şi negustorii s-au reprofilat. Autobuzul greşit ne-a făcut să dăm peste un magazine cu portocale delicioase şi ieftine(2,4 lei kilu`), drept pentru care peste câteva ore ne-am întors. Gândindu-ne că poate în Carrefour am putea găsi ceva interesant, luăm 31, după care schimbăm 17( în condiţiile în care ne-am făcut abonament de o zi:P) şi iată-ne în lumea minunată a cumpărăturilor.

    Plimbându-ne printre rafturi după nici noi nu ştim ce, găsim minge de volei(pasiunea ei). Bineînţeles că nu poate rezista, doar nu aveam niciuna acasă, iar în cazul în care la 12 noaptea se trezea(deşi adoarme numai după 2) cu poftă de volei, să ştie că o are sub pat. Cumpărăm totuşi şi ceva de mâncare gen legume congelate şi pâine, după care pornim spre universalul Maria, de unde cumpără spărgător de usturoi (nici d-ăla n-avea), cine ştie când îi trebuie.
     

    Aşteptând autobuzul, ne dăm seama că au zburat 3 ore de când suntem plecate de la facultate. Ajungând acasă, despachetăm, conversăm puţin pe Facebook şi mergem să mâncăm ceva înainte de volei. Ne pregătim intens pentru duel- sticlă cu apa, cheia, câţiva bani de portocale, şi telefoanele, bineînţeles- şi mergem în parcul din Livada Poştei să vedem cum se prezintă terenul- puţin noroi pe lângă, dar tocmai bun pentru ce vroiam noi să facem. După 5 minute de volei, punem mingea jos şi începem să alergăm dintr-o parte în alta a terenului, să vedem cine da mai multe goluri în poarta inexistentă. După o oră, fluier de sfârşit de meci, în ideea să mergem după portocale, dar nişte flăcăi ne roagă să mai rămânem să jucăm şi cu ei doar puţin, că oricum la 8 trebuiau să fie acasă. Rămânem totuşi, deşi abia mai puteam merge, câteva minute, după care luăm iar 31 şi mergem iar să cumpărăm.  Până la staţie ne-a venit ideea să mergem pe jos puţin, că tot era o atmosfera aşa plăcută.

     Mingea nu a luat  nicio clipă pauză, târându-se pe astfalt big time.  Nevoile fiziologice ne fac să ne îndreptăm spre Kaufland, dar ne oprim la Mc Donald`s. O îngheţată şi o porţie de cartofi pai definitivează masa de seară, ceea ce ne face să ne îndreptăm spre troleul  8 cu care mergem doar 3 staţii, pentru a merge mai mult pe jos. De aici împărţim urări de “sănătate” în stânga şi în dreapta, toţi fiind foarte entuziasmaţi că două fete plimbă o minge pe stradă.

    Ultima energie o consumăm jucându-ne pase printre jaloanele reprezentate de stâlpi pentru împiedicarea pătrunderii maşinilor pe trotuar. Câţiva ni se alătură pentru câteva minute, mândrindu-ne că atragem atâtea priviri fără a fi pe tocuri sau purtând fustiţe scurte.  Aproape ora 23. Ne îndreptăm către un 4, da nu înainte de  a mai juca puţin fotbal pe trotuar. 

     

     Ajungem acasă în jur de 23:30. Mai era timp de o plimbare cu atobuzul, însă Dorina refuză. Se va revanşa.

     

     P.S. Hristos a înviat!