Month: February 2015

Am văzut şi eu 50 Shades of Grey

Poate aş fi ales alt film pentru ieri seară, căci umbrele şi numele acesta comun, „Grey”, nu se încadrează în lista cuvintelor care m-ar putea convinge să acord atenţie unei producţii atât de populare. De câteva zile, news feed-ul meu a fost invadat de glume, lamentări şi păreri varii la adresa acestui film şi m-a făcut curioasă amalgamul acesta provocat online.
De obicei, opinia ta despre o peliculă se încadrează măcar în una dintre categoriile menţionate.
Părerea mea se încadrează în categoria filmelor care nu m-au impresionat şi care n-au nicio noimă. Nici măcar una ştiinţifică, cum a fost „Nymphomaniac”, unde l-am detectat pe Freud în principal, alături de alţi autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Încă de la început, de când şi-a ales cravata, mi s-a părut puţin forţat. Povestea e banală. Un tip plin de bani, care obţine orice vrea, alege o căprioară, o seduce şi crede că poate face ce vrea din ea. Doar că a dat peste un speciment care şi el ştie ce vrea, renunţând la jocul lui nebun. Sau cel puţin aşa pare, căci filmul se termină în stilul filmelor româneşti: aşa… trosc. Se termină şi gata. Prezintă intimitatea unui om bogat şi puţin deplasat din punct de vedere sexual dar care, totuşi, are explicaţie: evenimente din copilărie.
Am văzut că mulţi l-au considerat un film pornografic. E doar un film cu multe detalii din viaţa a doi oameni care s-au întâlnit dintr-o rearanjare a astrelor. E adevărat că au scene sexuale, dar astea apar şi în videoclipuri, n-am înţeles de ce au creat atâta isterie. Nici ironiile nu prea le-am înţeles, prea dure/exagerate pentru ceea ce a însemnat această realizare, de fapt.
N-a avut nici o zecime din impactul pe care l-a avut filmul despre Hawking. În continuare mă gândesc la el.

P.S. Am o vorbă recentă: dacă ceva nu-ţi place, măcar să fie in companie bună. Şi aşa a fost.

Înnebunită după creveţi

Am descoperit, în sfârşit, creveţii. Înainte îi cumpăram decorticaţi, în vid, de la supermarket. Îi aruncam peste orez fiert şi parcă nu simţeam nicio bucurie. Ei bine, omul cât trăieşte învaţă şi aşa am evoluat şi eu. Am redescoperit raionul de peşte proaspăt din piaţă. Barezul de la care am cumpărat azi era foarte amabil, îmi purta de grijă cu bagajele şi portofelul. Mi-a părut rău că n-am luat şi nişte calamar. Data viitoare vă spun ce am mai născocit cu alte fructe de mare.
Acum, creveţii îi cumpăr întregi. Mi-a fost scârbă la început, dar acum sunt obişnuită, că merită să le văd căpăţânile pentru rezultatul final: corpul fraged pe papilele mele gustative şi în stomacul meu. Pentru ca lucrurile să meargă şi mai bine, am învăţat să îi curăţ cu furculiţa şi cuţitul. Ştim că sunt făcuţi când carapacea se desface foarte uşor.

Azi i-am făcut aşa:

3 căţei de usturoi i-am pus de la început în ulei de măsline, am pus şi ciuperci champinion tăiate pe jumate, iar când au început să prindă culoare am pus şi nişte vin roşu, după care am adăugat creveţii spălaţi bine în prealabil, într-un vad de paste. I-am pus întregi, că evit să îi ating cu mâinile. Ciudat, nu? că după doar îi mănânc… Un praf de sare, puţin rozmarin şi pudră picantă din ardei ca să dea gust.
I-am lăsat aproape 10 minute, că au fost cam congelaţi din cauză că a fost frig. De obicei se fac în 5 minute şi în zece minute deja sunt mâncaţi.
Dacă vă e prea foame sau poftă, îi puteţi trânti simplu în puţin ulei cu usturoi. La fel de buni. 6-7 minute.

P.S. Evident că n-am poze, au fost devoraţi!

Teoria orice-ului

Câteodată mai greşesc şi îmi spun în gând că sunt sigură că va fi într-un anumit fel, ceva anume. M-am buşit de nişte experienţe şi cert e că nu putem fi siguri de nimic.
Acum vreo 4 ani, o tipa rromă mi-a zis, într-un context anume dar pe care nu-l mai înşir aici, să n-am încredere în nimeni, decât în mine. Acum veţi spune că şi eu ascult la oameni d-ăştia. Tipa era chiar faină şi sigur mi-a zis asta din experienţa proprie, mai ales că era vorba de iubire.
Am văzut aseara ”The theory of everything” şi pe lângă faptul că m-a emoţionat până la lacrimi şi piele de găină doar când mă gândesc la situaţia lui Hawking, m-a pus şi pe gânduri. Mi-e foarte greu să am o părere precisă despre acest om. Pe de o parte, mi se pare super tare, e un om extraordinar şi foarte norocos, cu o grămadă de premii şi cu şansa de a-şi trăi viaţa aproape ca şi cum n-ar avea o dizabilitate, însă nu-mi vine să cred că a fost capabil să divorţeze după toată osteneala soţiei lui care a făcut totul din dragoste şi nu din obligaţie. Măcar la final a fost şi ea fericită şi eliberată… (deşi nu-mi place cum sună) cu alt bărbat. Îmi place că nu devenise dependent de o persoană, era dreptul lui să ia deciziile acelea, să îşi trăiască viaţa cum ştia el mai bine, însă faptul că a avut inima rece m-a lăsat perplexă. Nu ştiu cum a putut să fie aşa nepăsător, să nu zic „miserupist”.
Practic, am putea fi siguri că o persoană ca Hawking nu ar depunde niciodată cerere de divorţ unei soţii care l-a acceptat şi care i-a fost alături atâta vreme. Am putea fi siguri că o iubeşte şi că nu s-ar putea uita la altcineva. Am putea fi siguri că n-ar fi cineva care să îl ia de soţ în situaţia lui. Această siguranţă e un mit. Nu există. Se poate întâmpla orice. Începând cu celălalt şi terminând cu voi. Sau începând cu voi şi terminând cu ceilalţi.
Au trecut 24 de ore şi tot la filmul acela mă gândesc. Ce e siguranţa şi cum o să mai am încredere în oameni, în dragoste, în partener, în mine, în orice. Chiar că totul e relativ… Ce tânără mi se pare că sunt pentru gândurile astea… Na, că nici să citeşti prea mult nu face bine.
Vă recomand cu drag filmul, vă vin idei şi drag de reflecţii. Mi-am achiziţionat astăzi toate cărţile lui. Termin „Prima zi şi prima noapte” a lui Levy si mă apuc de cărţile lui. După am pe listă Gomorra, mafia napoletană.

P.S. V-aţi imaginat vreodată cum ar fi să nu puteţi îmbrăţişa pe cineva drag??
Să nu vă miraţi dacă vă las fără suflare vreodată. Toate se întâmplă cu un motiv.