La fel ca şi săptămâna trecută, am pierdut trenul, cu o mică diferenţă de situaţie. Săptâmana trecută, din dorinţa de a face o bucurie unei doamne, m-am oprit în drum spre gară să cumpăr un ghiveci cu flori şi am nimerit la un domn în vârstă, abia trezit, care se mişca incredibil de greu, trenul a plecat din faţa mea odată ajunsă la peron, pe când ieri m-am uitat greşit la orar. Se pare că devine tradiţie să pierd două ore sâmbăta până la următorul tren.
În cele două ore am dat o tură de oraş, printre toţi acei oameni nervoşi, care îşi băteau toţi căţeii (nu exagerez, pe toţi i-am văzut!) şi care îţi smuceau copiii, care se agitau fără vreun motiv vizibil. De obicei acest comportament colectiv apare când plouă, însă era cald şi soare, după multe zile ploioase şi un potop.
Cum ieri n-a mers nimic bine, inclusiv am pierdut un post foarte reuşit, pun cu linuţe toate lucrurile care au mers pe dos (cu menţiunea că niciunul nu a mers normal) şi alte câteva liniuţe cu ce am observat la oraş, după care poze, care btw, nici ele nu sunt prea grovaze, pentru că, nu-i aşa, ieri astrele s-au aranjat imediat după ce s-au trezit dintr-un somn lung şi dulce. Sau zbuciumat.
-am pierdut trenul şi am aşteptat două ore până la următorul;
-toţi violenţi şi parcă înnebuniţi
-am fost la Mc pentru un sandviş cu ou (care îmi place mult) şi o cafea. Am cerut-o cu lapte şi am primit-o fără, după 10 minute. Şi săptămâna trecută tot aşa incompetenţi erau;
-în apropeirea gării am experimentat iar frica, aşa cum deja mă obişnuisem anul trecut, doar că uitasem cum e. Am scăpat cu bine;
-la un moment dat mai aveam puţină baterie şi încărcătorul portabil era descărcat (îl mai folosisem doar o dată să încarc un dispozitiv. Nu ştiu… probabil de la atâta energie negativă s-a lăsat şi el pe tânjeală);
-vreo oră nu s-a întâmplat nimic (cele de mai sus s-au petrecut în 2 ore), după care am găsit marea de care m-am apropiat cam mult şi m-a invadat. Mare noroc cu încălţările impermeabile, mă mir că n-am avut adidaşii să stau udă la picioare toată ziua;
-după episodul acesta, m-am aşezat pe o piatră mare, iar când m-am ridicat mi-am dat seama că stătusem într-o baltă cu pietricele. Habar n-am cum de n-am simţit, eram prea afundată în gânduri, probabil…
-la supermarket nu mergea să plătesc cu cardul şi nu prea aveam cash;
-două ore fără nimic notabil (surprinzător);
-am ajuns în gară, nu mergea automatul de bilete. Am realizat după ce încercasem de vreo două ori. M-am scotocit de monede să iau de la bar, am găsit ceva pe acolo, în fundul portofelului; nu mergeau două compostoare din trei;
-trenul a avut întârziere 10 minute, nu mâncasem de ore bune, eram frântă şi mi se făcuse frig;
-în drum spre casă mă gândeam să-mi iau doar o plăcintă tip pizza, că poate am acasă ceva pe placul meu în seara aceea. Nu aveau decât cu carne şi doar posibilitatea să plătesc cash. Iniţial mi-a zis un preţ, preţul pentru cel cu roşii, comandasem unul că muream de foame şi costa mai mult. Dă şi caută în toate buzunarele. Hai că am găsit;
-ajung acasă, nimic notabil până intru în duş. Mi-am dat seama după ce eram sub apă că nu mai e gel. Câte să se mai întâmple?
-am pierdut minunăţie de post cu minunăţie de poze şi chimie între cuvinte;
Dacă vi se par puţine, mie mi se par multe pentru o singură zi. Într-un an normal, toate mi se întâmplă în 12 luni, dar anul ăsta e nebun. Să ştiţi că mai era o liniuţă, cea mai importantă, însă o ţin secretă.
Acum să vă spun partea frumoasă a excursiei.
De cum am ieşi din gară, am zâmbit. Priveliştea din prima poză era foarte primitoare şi promitea o excursie faină, cum a şl fost dacă ştergem detaliile de mai sus din peisaj.
Mi-am permis luxul de a merge pe străzi după placul inimii, ba la stânga, ba la dreapta, ba după frumuseţe sau după cât de îngustă era aleea. În acest oraş sunt mulţi tineri, spre deosebire de oraşul Foggia (despre care n-am scris că era seară şi nu am făcut poze), unde sunt mulţi bărbaţi în vârstă.
Un amănunt foarte interesant e că blocuri ultimul răcnet erau ori perete în perete, ori vizavi de cladiri de acum multe sute de ani. Ceva ca acest proiect, numai că live în Bisceglie.
Mi-a plăcut mult portul, cu bărcile şi vapoarele parcate la dungă, la linie şi în ordine completă. Ce să mai, nişte profesionişti pescarii de aici.
Un alt lucru care mi-a atras atenţia a fost modul de a-şi pune rufele la uscat cei care aveau casele la parter. Efectiv le agăţau de perete. Puţin inestetic, dacă mă întrebaţi pe mine. Veţi vedea în poze despre ce vorbesc.
Mi-a fost recomandat să văd acest oraş şi recunosc că mi-a plăcut mult. Nu ştiu dacă altfel eram aşa încântată după ziua aceea nebună.
Cu ochii după străduţe, n-am reuşit să ajung în punctele cheie, mai ales că mi-a luat o oră să mă întorc la gară, numai bine mi-am luat o marjă mare de eroare, altfel mai stăteam pe acolo încă patru ore.
Vă las să vă bucuraţi de poze.
Marea… te cheamă la ea
Mini parc de distracţie, sub biserică
Clădire veche, înconjurată de două noi. Observaţi cât de îngustă e în partea din faţă
Clădire veche vs. clădire nouă
Rufe pe perete
O străduţă şi un italian
Portul
Centrul vechi
Scuter alb
Despre poza cu pisica în braţele statuii aş putea vorbi un post întreg 🙂
Ordine şi disciplină
Peretele iubirii declarate! Ti amo până la doamne doamne şi înapoi…
Centrul vechi
Privelişte
Un bloc „oxigenat”
P.S. This is Bisceglie, Puglia. Merită văzut, indiferent cât de proastă e ziua!
