Zic ceva, ma gandesc la cineva

De-a lungul timpului am inceput sa asociez momente, cuvinte, gusturi, mirosuri cu chipuri, nume si amintiri legate de persoanele dragi din viata mea. Ma gandesc ca nu e neaparat un lucru bun, nu toate amintirile sunt placute, insa apare un zambet pe buzele mele de fiecare data cand ceva vechi si deosebit imi invadeaza mintea.
Trotuarul de vizavi de liceul Carabella din Targoviste imi aminteste de absolut fiecare data cand trec pe acolo de o intamplare de acum mai bine de 3 ani. Nu stiu daca si acum mai este acolo shaormaria aia unde am comandat cu Denisa si Ionut trei kebab, dupa care ei s-au dus la toaleta, iar eu am ramas sa preiau comanda la indemnul lor’sa iei si kebabul nostru, sa nu-l lasi acolo’, de parca era aglomeratie sau nu as fi avut instinctul asta oricum. In timp de nenea taia carnea de pe rotisor cu un cutit lung, subtire si extrem de ascutit, eu am facut intocmai cum au zis ei, intinzand mana dupa prima shaorma gata, urmand ca unealta mestesugului sa ma atinga bine. Nici nu observasem pana nu s-au intors ei si s-au minunat de cascada rosie ce tasnea din degetul meu. Pana la urma a fost amuzanta durerea mea, ca si lacrimile mele de crocodil. Insa, cum in orice lucru rau se afla ceva bun, de atunci am devenit mai atenta cand e vorba de taisuri.
A propos de bifurcatii, cand aud de paduri si ciuperci culese din paduri, instantaneu imi aduc aminte de bunicul care ma lua mereu cu el si ma lasa in urma, pentru ca pasii mei de copila de 5 anisori nu-i puteau tine pe ai lui, plus frica de pantele care duceau spre nicaieri. De fiecare data cand ramaneam in urma, ma motiva zicandu-mi ‘hai ca acum vine ursul, e perioada lui, si oricum, daca vine pe tine te dau ca ai carnea mai frageda, a mea sigur nu ii place’. Spunea asta razand. Eu ma suparam si ma gandeam -‘cum ar putea face asta, nu se gandeste ca l-ar certa tata(era tatal tatalui)?’, incercand sa stau cat mai aproape de el si sa merg drept pe poteca, pentru a nu cadea in rapele acelea de care eram ingrozita. Cred ca eram foarte simpatica asa fricoasa, mereu radea de mine si povestea la toata lumea. Acum rad si eu, e mai amuzand dupa atatia ani. Tot de bunicul si varul de la Bucuresti imi aduc aminte cand vine vorba de gradina Zoo din capitala, unde un cocos a sarit pe gard cand noi ne apropiaseram sa ii vedem mai bine consoartele, chiar daca aveam si in curtea bunicilor atatea. Incepuseram toti sa radem, iar periodic ne intrebam printre hohote ‘iti mai aduci aminte faza cu cocosul’?
Mirosul primaverii care s-a instalat confortabil pe meleagurile in care ma aflu acum mi-au adus aminte de cele mai frumoase trei saptamani de primavara pe care le-am trait cand ma trezeam cu padurea in fata ochilor si adormeam gandindu-ma ca poate a doua zi reusesc sa vad de la fereastra ursii infometati, amintindu-mi de diminetile cand ma trezeam in caldura si fericire, gadilata de razele soarelui prietenos.
Vorbind ce caldura, trebuie sa recunosc ca niciodata nu mi-as fi imaginat ca salata mea de rosii cu branza sarata va ajunge atat de apreciata si de neuitat.
Ma voi opri aici cu amintirile, desi momentan sunt mii de momente in gandul meu.
Mi-ar placea sa va exprimati macar o colegare a doua lucruri care va vin acum in minte. Multumesc.

P.S. Si in orice lucru bun se afla un lucru rau.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Menu