Am fost și încă sunt un copil norocos. Spun copil pentru că am primit mesaje de 1 iunie, a.c. de ”la mulți ani” :D. Însă, norocul meu nu l-au avut și alții, care tânjesc după ”acasă”, chiar dacă acasă înseamnă bătaie, respingere, niciun cuvânt de dragoste, nicio îmbrățisare, niciun ”te iubesc”. Sunt copii nevinovați pe lumea aceasta care cel mai mult își doresc să fie îmbrățișați. Să le acorde cineva puțină atenție, indiferent de cine e acel cineva, să le acorde un moment în care să-i privească în ochi, clipită în care să simtă că sunt înțeleși, poate apreciați, clipită în care să simtă că mai e cineva pe lume căruia să îi pese de ei.

Mie îmi pasă de acești copii. Unii sunt răi, dar nu e vina lor, să știți. Lumea e rea, ei învață de la noi cum să facă, pentru că noi suntem modelul lor.

Mă doare când văd o mamă care își îmbrățisează copilul de față cu alți 20 de copii care nu mai știu dacă au fost ținuți în brațe sau când a fost ultima dată când au primit o îmbrățișare, dar mă bucur când primul copil ține de mână un copil trist. Mă bucur că încă nu știe să discrimineze. Nu vă faceți griji, va învăța. Toti facem discriminări și judecăm, inclusiv eu. Numai că, întâmplarea face să fiu prietenă acum cu cei pe care i-am judecat la prima vedere. Mi-e imposibil să nu am o primă idee rea, e undeva înăuntru acest comportament, dar știu că aceasta se va schimba. Evident, este valabilă și reciproca. Părerile bune devin rele. Sentimentele pozitive devin negative, sau mai bine spus, de indiferență, chiar daca o urăsc, e inevitabilă.

Copiii suferă, chiar dacă noi credem că sunt ”căliți” de părinții colorați, sau indiferenți la rândul lor. Dacă părinții lor îi tratează așa, de ce i-am trata noi frumos? Oricum n-ar aprecia, ne-am mai lua și o injurătura. Aveți dreptate, am pățit și eu să fiu păruită că am spus că îmi pare rău că n-am să dau un ban. Asta e, ce mai contează că mă chinuisem să arate părul meu impecabil? Măcar mi-a părut rău. Desigur, de atunci nu-mi mai pare și adopt altă atitudine în situații similare.

Eu zic că cei mici merită o a doua șansă, că merită să-i cunoaștem mai bine și să le câștigăm încrederea. Sunt mici, dar vor fi mari. Gândind în perspectivă, ce se va alegere de ei? Acum e momentul să-i susținem.

Eu sunt alături de ei, pe cât posibil. Fiți drăguți, și ”adoptați” un puști cu o situație specială. Doar o conversație e de ajuns, dacă nu puteți mai mult. Îi ajută enorm.

P.S. În orice om rău, stă multă bunătate, pentru că ne naștem buni. Din păcate, din varii motive, unii oameni refuză să-și mai arate latura aceasta. Și pe bună dreptate.

Răul e musai să fie tăiat de la rădăcină, altfel va fi prea târziu….

Unde sunt petrecerile acelea cu nelipsitul ”Am doar 18 ani?”. Ăhă, departe, departe rău.

Acum lumea se căsătorește, lumea are deja copii, familie, responsabilități. O dată cu plecarea mea la practică ratez 3 nunți vara aceasta. TREI!

Chiar astăzi m-am întânit cu o prietenă pentru a-mi înmâna invitația la nuntă și îmi povestea despre pregătiri. La final, ca să-mi dau seama că merită toată silința o nuntă, a exclamat ”O dată în viață mă mărit!”. Și într-adevăr așa va fi, în cazul ei, pentru că și-a ales iubitul omul cu care se înțelege perfect, cu care se completează de minune și cu care împarte absolut tot. Sunt doi în unu, vorba cântecului. Mă bucur extrem pentru ea și pentru ceilalți prieteni, deși mi se pare ciudat că încă mai sunt tineri care fac acest pas atât de devreme, care nu dau înapoi la gândul ”copilăriei”. Pe aceeași lungime, aud deseori tineri care susțin nu se vor căsători pana la 30 ani, că nu se vor căsători niciodată, că mai e timp și pentru pasul ăsta, nu e grabă, însă niciodată nu se știe ce va fi, cât de devreme sau cât de târziu. Eu zic că e grabă. Pierzi timp prețios pe care ai putea să-l petreci alături de persoana iubită, pentru că, nu-i așa, uneori trebuie să riști ca să câștigi.

Pentru cei care nu și-au găsit încă jumătatea, luați în considerare că răbdarea e grea, dar dă roade dulci. Funcționează.

P.S. N-adorați secvențele din filmele de dragoste când Ea îi răspunde ”DA” la cererea în căsătorie cu lacrimi în ochi, fixându-i privirea și zâmbindu-i suav?

”Când doi oameni îți spun că ești beat, te duci și te culci”. Cam așa și cu problemele din viața noastra. Doar că mulți nu le vedem și dăm vina pe doza de nebunie a  celor din jur.

Am învățat ceva foarte folositor de la un prieten. Acum vreo trei ani mi-a spus că are o anumită dependență. Nu l-am crezut. I-am spus în glumă să contacteze o  asociație despre care știam că i-ar putea fi de folos. Am rupt legatura o bucată mare de vreme, după care a ținut să-mi spună că mi-a ascultat sfatul și că merge la consiliere. Ce sfat, ce consiliere? Luând-o ca pe o glumă atunci, n-am băgat de seama nimic acum. Tot glumă mi se părea. Am avut un șoc din care nu mi-am revenit nici acum. Ce prietenă eram eu, să iau în derâdere un aspect atât de esențial de vizat? Important este ca omul își recunoaște problema și că o tratează. Important e că e destul de motivat să facă asta. Din păcate, procesul este greu, dar încet, încet, sunt sigură că va reuși să răzbească. Am încredere în acest om.

Astăzi am îmbrăcat o pereche de blugi nepurtată cam de acum un an (acum să nu înțelegeți că nu mă mai încăpeau deloc, doar am purtat altceva). Țin minte că abia reușeam să închei nasturele, dând mereu vina pe faptul că sunt proaspăt spălați, că e soare afară și pe orice altceva, în afară de mine și toată ciocolata dintr-o zi pe care o mâncam. Astăzi îmi vin perfect, ca în ziua în care i-am cumpărat. De fapt, nici cântarul nu-l mai credeam. Nu schimbasem nimic in dietă, în afară de cantități :D.

Atât timp cât nu ne recunoaștem problema, evident că nici soluții nu vom căuta, pentru că ne inchipuim că suntem perfecți. De ce ne certăm cu partenetul? Pentru că avem dreptate, nu? Dar dacă dreptatea e în terenul lui?

Când nu merge nimic, oare de ce se întâmplă asta? Pentru că e lumea rea? Pentru că e o zi înnorată? Pentru că nu ne-am luat porția de vitamine? Nu. Toate se întâmplă din vina noastră. Noi suntem de vină pentru locul unde suntem și nu ne convine, pentru toate lipsurile, pentru tot ceea ce ne înconjoară, dar și pentru lucrurile frumoase, oamenii minunați din preajma noastră, de zâmbetele pe care noi le stârnim. Totul ține de noi. Avem puteri!

P.S. Spune POT și vei PUTEA!