Month: December 2014

Raport de sfârşit de an

Întâmplarea  Maturizarea face ca anul trecut să nu-mi fi propus nimic pentru anul care se încheie. Un singur obiectiv am avut şi nu m-am ocupat nicio secundă să-l fac să se îndeplinească. Mi se pusese mie pata de şpagat. La ce-mi folosea? Nici kilele în plus nu-mi folosesc, dar măcar am fost fericită fără efort 😀 (mâncând) .

Nu-mi vine să cred că a trecut un an. Pe vremea asta, anul trecut, nu ştiam ce va fi. Pregăteam ultimele examene, ultimele proiecte, disertaţia,  voiam cu disperare un job, împliniri personale pe care le-am găsit, dar nu acolo unde am căutat.

Într-un final, s-a întâmplat bursa şi o dată cu ea miliarde de lucruri frumoase şi momente de neuitat.

Anul ăsta am muncit destul, am învăţat o grămadă de  chestii interesante şi importante, am crescut, am legat prietenii, am plâns, am citit cât pentru trei, mi-am pus tocuri mult mai des ca de obicei, m-am machiat de câteva ori, cu alte cuvinte… a fost un an perfect cu toate nebuniile şi lucrurile care n-au ieşit cum am vrut sau cum am visat eu.

Am urmat cursul normal, căci am învăţat că planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Am avut grijă să trec frumos şi elegant prin toate situaţiile, astfel încât acum să fiu împăcată. Am strâns destule pagini cu poveşti cât pentru o carte nouă, cine ştie în ce stare poetică mă prinde noaptea dintre ani…

Ce, a trecut un an? Parcă ieri am fost la cea mai tare petrecere din viaţa mea, revelionul din piaţa Romană.

Pentru că a fost bine fără obiective, iacă, nici anul ăsta nu-mi propun nimic. Aş putea să-mi propun să mai iau vreo 3 kile, poate nu mă ţin de asta şi mai slăbesc vreo 4-5. Mai reflectez asupra acestui fapt :D, până la urmă mai sunt câteva săptămâni oficiale până la începerea următoarelor 365 de zile. Parca îmi pare rău că se încheie, mi-a plăcut cum am trăit. Simt ca 2015 vine cu mai multe responsabilităţi şi implicit mai multă seriozitate, mai puţină copilărie.

Ei bine, rămâne de văzut!

P.S. Carpe diem, ce a fost nu se mai întoarce!

Colecţionara de „prima dată”

Când e ultima oară când ai făcut ceva pentru prima dată?

Pot să mă laud că săptămâna aceasta nu am dus lipsă de lucruri pe care le-am făcut pentru prima dată şi vă spun cea mai nouă primă oară. S-a întâmplat azi.

Am fost pe plajă la o lectură cu prietena mea, Raluca. Stăteam aşa liniştite, pe păturică, cu cărţile îndesate sub nasuri, când apare un tip înalt şi slab, de culoare, cu un fes Bob Marley pe cap, vânzător de curele bărbăteşti. Eram amândouă întinse şi ne-am ridicat. Sincer, mie îmi era teamă de el pentru că eram în pădure singure şi cine ştie ce ne făcea, în ciuda meseriei mele, încă am prejudecăţi (sau teamă de necunoscut).

Pane e Pomodoro şi..căţei salvatori de vieţi...

Pane e Pomodoro şi..căţei salvatori de vieţi…

Raluca tocmai a terminat un stagiu de practică la o asociaţie care se ocupă de imigranţi şi ştie foarte bine situaţia lor, spre deosebire de mine care creez filme SF. N-a încercat să ne vândă curele, dar ne-a spus că îi e foame. Raluca, suflet bun, s-a dus la barul de lângă că îi caute ceva cu orez pentru că au probleme cu stomacul şi orezul e bun. M-a lăsat singură cu el, iniţial vă daţi seama ce filme erau in capul meu, dar m-am liniştit după. Nu m-ar fi lăsat să mă mănânce acolo (ar fi putut la cât de foame îi era). Era din Camerun şi avea un nume foarte frumos pe care nu mi-l amintesc. Eram şocată că a călătorit trei zile pe barcă, fără apă şi mâncare. Era de doar trei zile in Bari – iar ultimele trei zile au fost sfârşit de săptămână – şi de o lună în Italia, ajuns pe partea cealaltă a cizmei, în Catania.

Cele cinci minute în care am stat cu el mi s-au părut… lungi şi stupefiante… eram într-o stare de surprindere totală, nu ştiam ce să-l întreb să nu se simtă ciudat, să nu îi stârnesc amintiri, să nu îi fac rău. M-a întrebat dacă sunt cu familia aici, dacă am prieten şi s-a întristat şi mai rău văzând că sunt şi eu la fel de singură, însă… eu sunt într-o situaţie total diferită. M-am întristat şi eu. Nu ştie limba italiană, doar engleză, spunea că italienii sunt rasişti (şi eu sunt, nu ştiu dacă şi-a dat seama), însă i-am povestit despre cum suntem noi văzuţi, ca naţie. Ştia deja :)). Un alt aspect pentru care sunt norocoasă, că n-am avut probleme de diferenţă de cultură.

Azi a fost prima oară când am dat „noroc” cu un negru. Avea mâna moale, ochii galbeni, trişti, obosiţi… Părea inteligent, mi-a plăcut de el. Spunea că studia medicina acolo, dar din cauza condiţiilor din ţara lui a fost nevoit să plece. Nu ştiu ce să zic, din disperare unii oameni mai pot spune şi neadevăruri, doar ca să impresioneze. Mie mi s-a părut super sincer şi îmi pare extrem de rău că nu i-am zis să ne întâlnim mâine să-i dau o farfurie cu mâncare caldă. Mi-ar fi făcut plăcere.

De când l-am privit plecând sunt aşa… tristă (chiar am vărsat câteva lacrimi), îmi pare rău pentru el, am încercat să-l încurajez, n-am văzut nicio schiţare de zâmbet (ştiu, e normal, dar pentru mine.. ciudat), sper să fie totul bine şi să ducă o viaţă demnă. Mă bucur că a vorbit cu noi, sigur avea nevoie să vorbească cu cineva… sub şocul poveştii lui şi din egoism, poate  am vorbit eu mai mult decât el… În final, măcar a mâncat ceva şi are bani să-şi ia orez. Sper din tot sufletul să fie bine. E primul om de culoare cu care am vorbit. M-a impresionat mult povestea lui… Oare cât mă voi mai gândi la ea?

Poezie în acord cu rândurile de mai sus

P.S. Mâine împlineşte 25 de ani! Anul ăsta o să-mi fac ziua alături de imigranţi. Am zis!

Trei zile cu de toate, la Bologna

Din august ştiam că voi merge la Bologna. Am fost foarte entuziasmată, însă am ţinut în frâu sentimentul acesta, ca să mă concentrez pe lucrurile importante din prezent. Am făcut asta continuu, până am coborât din avion la locul cu pricina. Să fiu sinceră, aveam nevoie de o detaşare, de o plecare, de altceva. Chiar dacă am stat numai trei zile (pentru că m-am grăbit cu biletele de avion, însă ştiţi voi că nimic nu e întâmplător…), totul s-a aranjat de parcă aveam un orar făcut de acasă. Staţi liniştiti, de acasă doar am făcut check in-ul şi bagajul, în rest nici unde ajung nu ştiam.

Am sosit la gară, am luat micul dejun italian, bilete de bus, am găsit foarte uşor şi busul, am ajuns din prima la şcoala unde se ţinea conferinţa, v-am spus, parcă eram născută în Bologna. De obicei mă pierd, sunt ameţită, distrasă, neatentă. Probabil trebuie să mă trezesc mai des la 6, văd că funcţionez mai bine aşa.

Bon, am ajuns, am intrat, am luat în primire harta (da, aşa mare era, vă povestesc mai încolo despre şcoală, prin ochii unui alt om) şi programul. Cum câmpul auxiliarelor tehnologice pentru facilitatea independenţei persoanelor cu dizabilităţi este complet nou pentru mine, erau ochi şi urechi la toţi profesioniştii cu care am vorbit. Oameni dotaţi, prietenoşi, răbdători, bine dispuşi şi amabili.

La aceasta expoziţie au fost prezente şi persoane cu dizabilităţi, care nu stau ascunse, precum la noi, care mai de care mai dotate cu aceste auxiliare de ultimă generaţie; am fost plăcut impresionată. Am avut plăcerea să vorbesc cu câteva dintre ele din întâmplare, în cele din urmă rămânând cu poveştile pe care le împart cu voi. Că tot vorbeam de mărimea şcolii… în ultima zi mergeam spre ieşire, trecând pe lângă o persoană nevăzătoare. Cum sunt silenţioasă, n-a băgat de seamă că a trecut cineva pe acolo, însă l-am auzit întrebându-se unde e şcoala. Am mers o bucată bună de drum înainte, dar brusc m-am răzgândit, am făcut stânga-mprejur şi m-am dus să-l întreb dacă are nevoie de ajutor. L-am însoţit până la intrare, suficient drum cât să mă încarce de emoţii de tot soiul: entuziasm, tristeţe, bucurie, uimire şi altele neidentificate. Pe scurt, a fost militar, cunoaşte melodia Roxanne :P, i-a explodat o bombă în mână, a rămas fără vedere şi fără mâna în care o ţinea şi… ”se întâmplă”. Prima chestie pe care mi-a spus-o a fost „Asta nu e o şcoală, e un oraş”… ceea ce mi-a strârnit râsul, avea simţul umorului în ciuda tragediei. De fapt, cred că el a acceptat situaţia, ce altceva să facă?

Să vă zic de Bologna. M-am uitat puţin de tot la meteo, nu eram sigură dacă să-mi iau trench-ul sau nu şi bine am făcut că l-am lăsat acasă în favoarea hainei căptuşite şi impermeabile cu glugă, altfel acolo înţepeneam până la primăvară când m-aş fi decongelat. Din aroganţă, mi-am luat cu mine fesul nou cumpărat, la un moment dat am vrut să-mi iau şi mănuşile fără degete, să fiu fashion, dar m-am gândit că exagerez şi că oricum voi ţine şi căciula în rucsac. Vă dau cuvântul meu că nu aş fi exagerat deloc!! Era un frig de am încălţat şosetele de lână pe care le luasem să dorm cu ele :)).

Firea oamenilor, extremistă. La primul bar în care am intrat de cum am ajuns abia m-au băgat în seamă, la autobuz foarte drăguţi oamenii care m-au îndrumat, la conferinţă (veniţi cam din toată Italia la fel de simpatici, dar nu îi punem la socoteală, era parte din job), la magazinul de haine tot nepoliticoşi, când am cerut indicaţii omul intrebat şi-a schimbat traseul şi a mers în direcţia opusă doar să ajung unde trebuie, fără niciun interes. Totul depinde.

Oamenii la care am stat, italieni şi un irlandez foarte simpatici, mi-au dat cheile şi eu mi-am văzut de treabă, ei au călătorit, şi-au urmărit viaţa de student. Gazdei i-am daruit o carte de Gandhi pe care spunea că abia aşteaptă s-o citească şi mă întreba cum am făcut să ştiu aşa bine ce îi place. Să fiu sinceră, am fost aşa ocupată încât n-am aruncat nici măcar o privire pe profilul de Facebook. Pur şi simplu am nimerit!

Oraşul drăguţ, l-am învăţat repede pentru că am mers mult pe jos, la conferinţă mergeam pe jos şi la dus şi la întors (40 min) odată ce am învăţat drumul. Vă las poze, ca să nu vă plictisesc cu descrieri inutile.

Dacă îl recomand? Da, aşa pentru 3 zile. M-am simţit bine la Bologna. Dar iubesc Bari-ul ăsta.

[huge_it_portfolio id=”4″]

P.S. Prima dragoste nu moare niciodată, iar Bologna are 7 secrete. Cunosc 3, rămâne să mă întorc!