Colecţionara de „prima dată”

Când e ultima oară când ai făcut ceva pentru prima dată?

Pot să mă laud că săptămâna aceasta nu am dus lipsă de lucruri pe care le-am făcut pentru prima dată şi vă spun cea mai nouă primă oară. S-a întâmplat azi.

Am fost pe plajă la o lectură cu prietena mea, Raluca. Stăteam aşa liniştite, pe păturică, cu cărţile îndesate sub nasuri, când apare un tip înalt şi slab, de culoare, cu un fes Bob Marley pe cap, vânzător de curele bărbăteşti. Eram amândouă întinse şi ne-am ridicat. Sincer, mie îmi era teamă de el pentru că eram în pădure singure şi cine ştie ce ne făcea, în ciuda meseriei mele, încă am prejudecăţi (sau teamă de necunoscut).

Raluca tocmai a terminat un stagiu de practică la o asociaţie care se ocupă de imigranţi şi ştie foarte bine situaţia lor, spre deosebire de mine care creez filme SF. N-a încercat să ne vândă curele, dar ne-a spus că îi e foame. Raluca, suflet bun, s-a dus la barul de lângă că îi caute ceva cu orez pentru că au probleme cu stomacul şi orezul e bun. M-a lăsat singură cu el, iniţial vă daţi seama ce filme erau in capul meu, dar m-am liniştit după. Nu m-ar fi lăsat să mă mănânce acolo (ar fi putut la cât de foame îi era). Era din Camerun şi avea un nume foarte frumos pe care nu mi-l amintesc. Eram şocată că a călătorit trei zile pe barcă, fără apă şi mâncare. Era de doar trei zile in Bari – iar ultimele trei zile au fost sfârşit de săptămână – şi de o lună în Italia, ajuns pe partea cealaltă a cizmei, în Catania.

Cele cinci minute în care am stat cu el mi s-au părut… lungi şi stupefiante… eram într-o stare de surprindere totală, nu ştiam ce să-l întreb să nu se simtă ciudat, să nu îi stârnesc amintiri, să nu îi fac rău. M-a întrebat dacă sunt cu familia aici, dacă am prieten şi s-a întristat şi mai rău văzând că sunt şi eu la fel de singură, însă… eu sunt într-o situaţie total diferită. M-am întristat şi eu. Nu ştie limba italiană, doar engleză, spunea că italienii sunt rasişti (şi eu sunt, nu ştiu dacă şi-a dat seama), însă i-am povestit despre cum suntem noi văzuţi, ca naţie. Ştia deja :)). Un alt aspect pentru care sunt norocoasă, că n-am avut probleme de diferenţă de cultură.

Azi a fost prima oară când am dat „noroc” cu un negru. Avea mâna moale, ochii galbeni, trişti, obosiţi… Părea inteligent, mi-a plăcut de el. Spunea că studia medicina acolo, dar din cauza condiţiilor din ţara lui a fost nevoit să plece. Nu ştiu ce să zic, din disperare unii oameni mai pot spune şi neadevăruri, doar ca să impresioneze. Mie mi s-a părut super sincer şi îmi pare extrem de rău că nu i-am zis să ne întâlnim mâine să-i dau o farfurie cu mâncare caldă. Mi-ar fi făcut plăcere.

De când l-am privit plecând sunt aşa… tristă (chiar am vărsat câteva lacrimi), îmi pare rău pentru el, am încercat să-l încurajez, n-am văzut nicio schiţare de zâmbet (ştiu, e normal, dar pentru mine.. ciudat), sper să fie totul bine şi să ducă o viaţă demnă. Mă bucur că a vorbit cu noi, sigur avea nevoie să vorbească cu cineva… sub şocul poveştii lui şi din egoism, poate  am vorbit eu mai mult decât el… În final, măcar a mâncat ceva şi are bani să-şi ia orez. Sper din tot sufletul să fie bine. E primul om de culoare cu care am vorbit. M-a impresionat mult povestea lui… Oare cât mă voi mai gândi la ea?

Poezie în acord cu rândurile de mai sus

P.S. Mâine împlineşte 25 de ani! Anul ăsta o să-mi fac ziua alături de imigranţi. Am zis!