Trei zile cu de toate, la Bologna

Din august ştiam că voi merge la Bologna. Am fost foarte entuziasmată, însă am ţinut în frâu sentimentul acesta, ca să mă concentrez pe lucrurile importante din prezent. Am făcut asta continuu, până am coborât din avion la locul cu pricina. Să fiu sinceră, aveam nevoie de o detaşare, de o plecare, de altceva. Chiar dacă am stat numai trei zile (pentru că m-am grăbit cu biletele de avion, însă ştiţi voi că nimic nu e întâmplător…), totul s-a aranjat de parcă aveam un orar făcut de acasă. Staţi liniştiti, de acasă doar am făcut check in-ul şi bagajul, în rest nici unde ajung nu ştiam.

Am sosit la gară, am luat micul dejun italian, bilete de bus, am găsit foarte uşor şi busul, am ajuns din prima la şcoala unde se ţinea conferinţa, v-am spus, parcă eram născută în Bologna. De obicei mă pierd, sunt ameţită, distrasă, neatentă. Probabil trebuie să mă trezesc mai des la 6, văd că funcţionez mai bine aşa.

Bon, am ajuns, am intrat, am luat în primire harta (da, aşa mare era, vă povestesc mai încolo despre şcoală, prin ochii unui alt om) şi programul. Cum câmpul auxiliarelor tehnologice pentru facilitatea independenţei persoanelor cu dizabilităţi este complet nou pentru mine, erau ochi şi urechi la toţi profesioniştii cu care am vorbit. Oameni dotaţi, prietenoşi, răbdători, bine dispuşi şi amabili.

La aceasta expoziţie au fost prezente şi persoane cu dizabilităţi, care nu stau ascunse, precum la noi, care mai de care mai dotate cu aceste auxiliare de ultimă generaţie; am fost plăcut impresionată. Am avut plăcerea să vorbesc cu câteva dintre ele din întâmplare, în cele din urmă rămânând cu poveştile pe care le împart cu voi. Că tot vorbeam de mărimea şcolii… în ultima zi mergeam spre ieşire, trecând pe lângă o persoană nevăzătoare. Cum sunt silenţioasă, n-a băgat de seamă că a trecut cineva pe acolo, însă l-am auzit întrebându-se unde e şcoala. Am mers o bucată bună de drum înainte, dar brusc m-am răzgândit, am făcut stânga-mprejur şi m-am dus să-l întreb dacă are nevoie de ajutor. L-am însoţit până la intrare, suficient drum cât să mă încarce de emoţii de tot soiul: entuziasm, tristeţe, bucurie, uimire şi altele neidentificate. Pe scurt, a fost militar, cunoaşte melodia Roxanne :P, i-a explodat o bombă în mână, a rămas fără vedere şi fără mâna în care o ţinea şi… ”se întâmplă”. Prima chestie pe care mi-a spus-o a fost „Asta nu e o şcoală, e un oraş”… ceea ce mi-a strârnit râsul, avea simţul umorului în ciuda tragediei. De fapt, cred că el a acceptat situaţia, ce altceva să facă?

Să vă zic de Bologna. M-am uitat puţin de tot la meteo, nu eram sigură dacă să-mi iau trench-ul sau nu şi bine am făcut că l-am lăsat acasă în favoarea hainei căptuşite şi impermeabile cu glugă, altfel acolo înţepeneam până la primăvară când m-aş fi decongelat. Din aroganţă, mi-am luat cu mine fesul nou cumpărat, la un moment dat am vrut să-mi iau şi mănuşile fără degete, să fiu fashion, dar m-am gândit că exagerez şi că oricum voi ţine şi căciula în rucsac. Vă dau cuvântul meu că nu aş fi exagerat deloc!! Era un frig de am încălţat şosetele de lână pe care le luasem să dorm cu ele :)).

Firea oamenilor, extremistă. La primul bar în care am intrat de cum am ajuns abia m-au băgat în seamă, la autobuz foarte drăguţi oamenii care m-au îndrumat, la conferinţă (veniţi cam din toată Italia la fel de simpatici, dar nu îi punem la socoteală, era parte din job), la magazinul de haine tot nepoliticoşi, când am cerut indicaţii omul intrebat şi-a schimbat traseul şi a mers în direcţia opusă doar să ajung unde trebuie, fără niciun interes. Totul depinde.

Oamenii la care am stat, italieni şi un irlandez foarte simpatici, mi-au dat cheile şi eu mi-am văzut de treabă, ei au călătorit, şi-au urmărit viaţa de student. Gazdei i-am daruit o carte de Gandhi pe care spunea că abia aşteaptă s-o citească şi mă întreba cum am făcut să ştiu aşa bine ce îi place. Să fiu sinceră, am fost aşa ocupată încât n-am aruncat nici măcar o privire pe profilul de Facebook. Pur şi simplu am nimerit!

Oraşul drăguţ, l-am învăţat repede pentru că am mers mult pe jos, la conferinţă mergeam pe jos şi la dus şi la întors (40 min) odată ce am învăţat drumul. Vă las poze, ca să nu vă plictisesc cu descrieri inutile.

Dacă îl recomand? Da, aşa pentru 3 zile. M-am simţit bine la Bologna. Dar iubesc Bari-ul ăsta.

[huge_it_portfolio id=”4″]

P.S. Prima dragoste nu moare niciodată, iar Bologna are 7 secrete. Cunosc 3, rămâne să mă întorc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Menu