Când viața ne ciocănește

Stau într-un bloc cu puțini vecini și puțini pereți. Adică pereții sunt extrem de subțiri, sunt un pic mai groși decât o foaie de zahăr.

Printre puținii vecini se numără și primii locatari ai acestui bloc construit în anii 60. Au 98 si 99 de ani în octombrie. Și sunt singuri, au refuzat ajutor specializat și ajutorul vecinilor care, din când în când, se interesau de soarta loc, bâtând la ușă.

Recunosc că parcă simțeam ceea ce avea să urmeze, stăteam cu urechile ciulite să aud orice sunet ciudat din apartamentul lor de sub noi.

Și iată că pe la 1 noaptea am auzit un fel de căzătură sprijinită și un mic urlet, doar că fiind adormită, nu știam dacă e real sau imaginație, așa că am reușit să adorm la loc. După puțin timp m-am trezit iar, la auzul „dă-mi mâna”, spusă cu ton de voce normal, care mă băga la bănuieli așa și așa. Am adormit din nou, apele se calmaseră și pe la 4-5 dimineața aud ”nu mă simt bine” de câteva ori. No, am zis că poate adoarme și îi trece, am adormit și eu. Pe la 10 aud din cealaltă cameră din care nu aud nimic de obicei (de la ei) strigăte de ajutor. Am mai auzit și alte dăți și când am fost la ei au zis că se jucau, că glumeau. Primele două dăți nu am luat în considerare, dar doamna nu îi spunea să tacă din gură, cum face de obicei, iar asta m-a alarmat. Noroc ca era și Francesco acasă, singură ar fi fost mult mai greu de intervenit, sunt o fricoasă. Am coborât imediat, am sunat la ușă, i-am strigat, iar el (surd) continua să strige ajutor, în timp ce ea nu se auzea deloc. Am ciocănit la alți vecini să ne ajute, am sunat fiii care trăiesc la Milano, deci departe și până la urmă am sunat forțele de ordine care inițial nu răspundeau. După aproximativ o oră de stat de pază la ușa lor, a ajuns poliția care a auzit același strigăt de ajutor și au chemat pompierii care m-au impresionat prin viteza cu care au intervenit. Pac pac și au intrat în casă! Cei doi căzuseră, din fericire fără fracturi, doar că nu mai reușeau să se ridice. După multe telefoane cu fiii și negocieri cu forțele de ordine, am reușit să îi luăm pe semnatură și să îi lăsăm la ei acasă. Nu știu ce va întâmpla peste câteva zile cand vor veni rudele, tot ce sper este să le fie bine. În această operațiune ne-am mobilizat aproape toți cei din bloc, am ajutat la igienă, cu mâncare gătită și să găsim un îngrijitor non stop care până acum a fost exemplar. Nici nu am apucat să fac mucenicii programați, dar cred că viața lor valorează mai mult.

Ieri profesorul ne-a invitat pe toți la masă, dar din cauza pandemiei nu se poate accepta. Pe lista meniului era și supa, așa că azi le-am pregătit o ciorbă românească. Banuiesc că este prima în 99 de ani când gustă așa ceva, sper să le fi plăcut!

Chiar îmi doream să îi cunosc, dar nu mă așteptam să se întâmple cu așa ceva. A fost o lecție pentru toti. Trebuie să ne lăsăm ajutați, atunci cand timpul o impune! Să te lași ajutat nu înseamnă că ești slab, deși profesorul nostru ne-a învățat că și la 99 de ani poți salva vieți cu simple urlete și o voce puternică.

P.S. Pe curând, mucenicii mei!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close
Menu