nofornothing

De Revelion, fiind singură, am avut o groază de timp să mă gândesc. Și m-am gândit eu așa să mă uit cât costă bilete de avion.
Bari-Timișoara 20E dus întors. P-ăsta îl iau! Am prieteni acolo, era mai scump Târgoviște-Timișoara, am zis gata, nu mai stau pe gânduri. După o săptămână, prietenii mei cei dragi din Bari au zis ca vin la București pentru cumpărături de nuntă, la care voi fi nașă. Nu, nu m-am căsătorit între timp, dar fac repetiții să prind buchetul. Mi-am luat și aici bilet, deși nu era în plan. Am zis că vin cu ei și stau și eu o săptămână acasă, la binele din România.
Despre Timișoara, ce să vă zic. O grămadă de italieni, dar nu din cei rafinați. Mult gri, porțiuni de oraș ca scoase din cărțile de istorie din perioada comunistă, oamenii cu o flexibilitate bună a nasului și prieteni vechi și dragi. De fapt, ei au salvat situația, altfel aș fi rămas cu o părere urâtă despre acest oraș din vestul României.
Trei zile infinite, după care m-am pus în pat semiadormită, obosită moartă și cu grijă să mă trezesc la timp să prind avionul. Pe la 1 noaptea a sunat telefonul. De două ori, că prima n-am răspuns. Am zis că răspund altă dată. Până la urmă, știam că n-am cale de a dormi și am tras de butonul verde. 10 minute de vorbit și mi-am resetat ceasul, pentru ora 7 de dimineață. Traseul se schimbase. In ziua aia am ajuns la Sibiu care mi s-a părut, pe lângă Timișoara, un fel de altă țară. Mereu mi-a plăcut Sibiul. Deja îl cunosc destul de bine. Acolo, o ciorbă bună rău, în pâine. Păcat că după ce am terminat-o nu ne-a umplut-o cu altceva. A rămas goală și nemâncată. Era așa proaspătă… Visul oricărui român întors acasă. Pâine noastra cea de toate zilele.
După, am ajuns la Brașov. Alt oraș cu B care e bine infipt în inima mea. Ultima dată am zis că nu-mi va fi dor, pentru ca lucrurile nu fuseseră tocmai frumoase când am plecat. Băi, dar îmi lipsea atât de mult… Ce bine ca am ajuns acolo! Am reușit să mă văd și cu oamenii dragi, și ei bine înrădăcinați acolo, în stânga sus. Numai puiul de urs a lipsit din conturarea acestor zile minunate.
După acest episod la fel de scurt ca cel din Timișoara, a luat capăt vacanța mea prelungită și am ajuns acasa, unde le-am făcut o surpriză alor mei, mai devreme decât programasem. Și după, m-am apucat de lucru la o cercetare puțin eșuată, dar care mi-a dat indicii despre direcția în care trebuie să merg.
Aveam o grămadă de planuri pentru săptămâna asta, să învăț să înot, să citesc, să iau interviuri, să stau cu bebe, să stau lângă puținele persoane care știau că sunt acasă… Am reușit doar să mă agit, să iau mult mai puține interviuri decât credeam, și asta nu din cauza mea, să conduc, că de abia așteptam, de inot nici nu se pune problema, deși am avut o tentativă și instructorul dormea somnul de frumusețe și alte chestii mărunte care nu merită menționate. Ar mai fi ceva, m-am tuns și am o nouă suviță și mai evidentă ca precedenta.
Sunt mulțumită de escapada asta, am lucrat de acasă oricum și probabil și mai mult decât aș fi făcut la Bari. E OK.

P.S. Revin cu o galerie foto curând! Trăiți frumos și urmați-vă inimioara, chiar dacă sună clișeic.

Când e ultima oară când ai făcut ceva pentru prima dată?

Pot să mă laud că săptămâna aceasta nu am dus lipsă de lucruri pe care le-am făcut pentru prima dată şi vă spun cea mai nouă primă oară. S-a întâmplat azi.

Am fost pe plajă la o lectură cu prietena mea, Raluca. Stăteam aşa liniştite, pe păturică, cu cărţile îndesate sub nasuri, când apare un tip înalt şi slab, de culoare, cu un fes Bob Marley pe cap, vânzător de curele bărbăteşti. Eram amândouă întinse şi ne-am ridicat. Sincer, mie îmi era teamă de el pentru că eram în pădure singure şi cine ştie ce ne făcea, în ciuda meseriei mele, încă am prejudecăţi (sau teamă de necunoscut).

Pane e Pomodoro şi..căţei salvatori de vieţi…

Raluca tocmai a terminat un stagiu de practică la o asociaţie care se ocupă de imigranţi şi ştie foarte bine situaţia lor, spre deosebire de mine care creez filme SF. N-a încercat să ne vândă curele, dar ne-a spus că îi e foame. Raluca, suflet bun, s-a dus la barul de lângă că îi caute ceva cu orez pentru că au probleme cu stomacul şi orezul e bun. M-a lăsat singură cu el, iniţial vă daţi seama ce filme erau in capul meu, dar m-am liniştit după. Nu m-ar fi lăsat să mă mănânce acolo (ar fi putut la cât de foame îi era). Era din Camerun şi avea un nume foarte frumos pe care nu mi-l amintesc. Eram şocată că a călătorit trei zile pe barcă, fără apă şi mâncare. Era de doar trei zile in Bari – iar ultimele trei zile au fost sfârşit de săptămână – şi de o lună în Italia, ajuns pe partea cealaltă a cizmei, în Catania.

Cele cinci minute în care am stat cu el mi s-au părut… lungi şi stupefiante… eram într-o stare de surprindere totală, nu ştiam ce să-l întreb să nu se simtă ciudat, să nu îi stârnesc amintiri, să nu îi fac rău. M-a întrebat dacă sunt cu familia aici, dacă am prieten şi s-a întristat şi mai rău văzând că sunt şi eu la fel de singură, însă… eu sunt într-o situaţie total diferită. M-am întristat şi eu. Nu ştie limba italiană, doar engleză, spunea că italienii sunt rasişti (şi eu sunt, nu ştiu dacă şi-a dat seama), însă i-am povestit despre cum suntem noi văzuţi, ca naţie. Ştia deja :)). Un alt aspect pentru care sunt norocoasă, că n-am avut probleme de diferenţă de cultură.

Azi a fost prima oară când am dat „noroc” cu un negru. Avea mâna moale, ochii galbeni, trişti, obosiţi… Părea inteligent, mi-a plăcut de el. Spunea că studia medicina acolo, dar din cauza condiţiilor din ţara lui a fost nevoit să plece. Nu ştiu ce să zic, din disperare unii oameni mai pot spune şi neadevăruri, doar ca să impresioneze. Mie mi s-a părut super sincer şi îmi pare extrem de rău că nu i-am zis să ne întâlnim mâine să-i dau o farfurie cu mâncare caldă. Mi-ar fi făcut plăcere.

De când l-am privit plecând sunt aşa… tristă (chiar am vărsat câteva lacrimi), îmi pare rău pentru el, am încercat să-l încurajez, n-am văzut nicio schiţare de zâmbet (ştiu, e normal, dar pentru mine.. ciudat), sper să fie totul bine şi să ducă o viaţă demnă. Mă bucur că a vorbit cu noi, sigur avea nevoie să vorbească cu cineva… sub şocul poveştii lui şi din egoism, poate  am vorbit eu mai mult decât el… În final, măcar a mâncat ceva şi are bani să-şi ia orez. Sper din tot sufletul să fie bine. E primul om de culoare cu care am vorbit. M-a impresionat mult povestea lui… Oare cât mă voi mai gândi la ea?

Poezie în acord cu rândurile de mai sus

P.S. Mâine împlineşte 25 de ani! Anul ăsta o să-mi fac ziua alături de imigranţi. Am zis!

La lumina soarelui, totul se vede clar şi limpede.

În vânătoarea mea de a învăţa cât mai repede şi fără efort limba italiană, am dat drumul la un film să mai aud şi eu limba aceasta care mi-a intrat pe sub piele. Am schimbat vreo două până să ajung să vizionez pelicula ”Alla luce del sole” – ”La lumina soarelui” (click pe primul cuvând al postării), toate începeau dur şi implicau mafia.  Se pare că filmul ales m-a păcălit, a apărut mafia după ce mi-a captat atenţia acţiunea şi, mai ales, personajele.

Încă o dată, universul a strigat tare şi răspicat că toate se întâmplă cu un motiv.

Se pare că acţiunea are un sâmbure de adevăr, pe undeva.

Ajutorul persoanelor în nevoie era acordat de către preoţi, acum mulţi ani, atât în România, cât şi în celelalte ţări, urmând ca mai aproape de zilele noastre să apară asistenţa socială. În Italia religia de bază e cea catolică, astfel personajul principal este un preot catolic, o persoană sufletistă şi implicată în viaţa copiilor care bat mingea pe străzi fără niciun rost, ajungând să fure şi să fie nişte mici infractori. El le propune să se joace pe terenul parohiei, face chiar o tragere la sorţi pentru a strânge fonduri şi a le folosi pentru crearea unui centru de zi pentru ei, unde să îi înveţe să fie civilizaţi şi educaţi. Cu toate că face bine comunităţii şi copiilor de mafioţi care nu aveau parte de niciun fel de atenţie, ba din contră, de bătăi şi batjocură, pică pradă furiei mafiei şi, probabil, a unui soi de invidie din partea lor.

Deşi primise câteva semne dureroase că ar trebui să renunţe la ideea de a-i ajuta pe copiii de pe străzi, preotul nu renunţă nici în ruptul capului, ba chiar spune că vânătăile babane i-au fost cauzate de o cădere pe scări şi nicidecum de o bătaie cruntă.

La sfârşitul filmului, opunerea mafiei împotriva acestei iniţiative îi este letală, însă toată truda lui nu se şterge, toţi copiii cartierului fiind prezenţi pentru a îi mulţumi pentru ultima dată, printr-un gest extraordinar de frumos, de omenesc şi de nepreţuit.

Consecinţele facerii de bine sunt mult mai grave în reprezentarea poveştii preotului, până la urmă eu cred că n-ar trebui să aibă deloc consecinţe o faptă bună făcută fără niciun interes şi fără nicio întâmplare soldată cu moartea unei persoane dragi. Asta e lumea ideală în care trăiesc eu. În lumea reală, staţi liniştiţi, cineva va fi acolo să vă ardă cu cel mai mic nimic, doar pentru că e prea frumos. Vin ei să pună ”piper”, chiar dacă ţie nu îţi place picant, tu decizi gustul atunci când vei avea ocazia să fii rău cu cineva, să îi torni pulberea neagră în strachină şi să întinzi piciorul în timp ce el merge în faţă, punându-i piedică.  Până atunci, taci şi înghite.

Pentru astfel de situaţii, italienii zic aşa, iar românii aşa:

P.S. Am dăruit bine şi am primit justiţie

      Facerea de bine e …

Unii oameni se pregătesc cu liste, îşi alocă zile şi ore pentru a avea bagajul pentru călătorie gata făcut dinainte. Poate aşa făceam şi eu înainte, demult, nu mai ştiu. Ştiu doar că de când plec în străinătăţuri îmi fac bagajul în maxim 30 de minute, dacă e valiză mare şi puţin mai mult daca e geantă de mână. La astea mici e musai să gândesc bine de tot ce las acasă şi ce e cu adevărat util pentru 2-3 zile.

Sar peste faza cu ”probe” de spaţiu, nu o înţeleg. Ce nu încape, las acasă. Înseamnă că nu e aşa important. Pun câteva haine, depinde câte zile sunt, în aşa fel încât să le pot combina între ele cât mai mult, în cât mai multe stiluri: elegant, sporty, etc. Iau un gel de duş, dacă e şi şampon în acelaşi timp şi mai bine, prosoapele le las acasă, ştiu că sunt pe unde merg, încărcătorul, periuţa de dinţi, e-bookul, un pix şi o agendă, un ruj- pentru orice eventualitate, deodorantul, actele şi cam atât. Strictul necesar. Cu strategia asta a fost întotdeauna în regulă, nu m-am surprins niciodată că am uitat ceva acasă. Am câştigat şi timp şi energie. Pe sistemul puţin, util şi fără bătăi de cap.

Acum un an am terminat o lucrare în ziua călătoriei cu avionul, cu aproape două ore înainte să plec spre aeroport. Numai bine, căci am realizat că nu aveam geamantan, iar realizarea asta a fost într-o criză de trolere în oraşul meu natal. Până la urmă a fost bine şi mi-au ajuns singurele 30 de minute de care dispuneam să-mi fac geanta pentru o plecare de trei luni.

A doua strategie cu geamantanul de călătorie e să ţin toate lucrurile la un loc pe unde ma duc şi totuşi să privesc de trei ori prin cameră să mă asigur că n-am uitat nimic.

P.S. Bagajul meu e gata!

Poate îl folosiţi şi voi, însă eu n-am auzit nicăieri de acest concept, l-am adoptat în momentul când mi-am dat seama că aşteptam prea mult întârziaţii, nefăcând nimic notabil. Aşa că plecam de acasă cu o carte în geantă, una mică, uşoară şi simplu de citit, pentru a reţine exact firul poveştii când eram întreruptă. A propos de întrerupt, eram întreruptă cam des, ba să mi se ceară bani, ba să mi se ceară un foc, ba să fiu întrebată de o anumită direcţie şi tot aşa. Am fost inspirată să aleg cărţi comerciale, am presimţit cumva aceste ridicări dese ale nasului din paginile mele, tocmai de aceea le-am şi numit ulterior ”cărţi de sacrificiu”. Pentru că sunt cărţi de unde iau cuvinte, exprimări şi orice altceva în afară de poveste. Le citesc în parc, la coadă, când aştept pe cineva, să-mi umplu ferestrele, sau când ajung prea devreme la vreo instituţie.

În schimb, cărţile non-comerciale le citesc ori dimineaţa, ori înainte de culcare. Pe sistemul puţin, dar bun.

Iar cărţile care mi se par numai bune de împărtăşit altora, le prezint la seara de carte.

Vă aştept şi pe voi să ne spuneţi ce cărţi faine aţi mai citit, participând la evenimentul din oraşul vostru.

http://www.searadecarte.ro/

P.S. Acum car în geantă zeci de cărţi, noroc ca nu-s grele deloc. Doar 241 grame. Spor la citit!

Când e ultima oară când aţi considerat că aţi avut o zi perfectă? Şi ce înseamnă perfect?

Vă ilustrez o zi perfectă, adică ziua de azi.

M-am trezit mai devreme, ca să reuşesc să fac tot ceea ce mi-am propus, însă am zăbovit în pat mai mult decât mi-am planificat, ajungând, în final, să am acelaşi timp pe care l-aş fi avut dacă îmi respectam programul zilnic. Cu această ocazie, mi-am demonstrat a n-a oară că ştiu să-mi gestionez timpul astfel încât să mă incadrez perfect în limitele impuse de ceas. Aşa că într-o oră am făcut câte nu vă imaginaţi că ar putea face cineva, mai ales o persoană de sex feminin, şi eu sunt surprinsă că am ajuns la studio în timp util, ba chiar am fost prima ajunsă, cu toate aranjările de rigoare pentru apariţia în cadrul emisiunii ”Cafeaua de 10”.

Aşa că, iată-mă vorbind despre asociaţia Arena, timp de două ore, alături de prieteni vechi şi noi, în faţa camerelor de luat vederi.

Mă găsiţi pe www.columnatv.ro, secţiunea Cafeaua de 10.

Primul obiectiv atins.

Abia ajunsă acasă, au sunat prietenii din Braşov că au sosit în cetatea noastră . Ne-am întâlnit şi am reuşit să facem dintr-o după amiază obişnuită, una de pomină. Am glumit, am făcut sute de fotografii şi, în acelaşi timp, am făcut mişcare, recompensată cu un ospăţ gustos la un local din vecinătatea parcului înverzit.

Numai bine ne-am încărcat bateriile pentru …(se bat tobele…) Seara de carte Târgovişte.

Deşi mulţi au anunţat că vin şi puţini au ajuns, am reuşit să ne simţim bine, să ne împrietenim şi să vedem ce se întâmplă cu adevărat la o seară de carte. Am depănat amintiri, despre cum ajuns în acest grup şi despre cum am început să citim mai degrabă de dragul persoanelor din grup, decât de dragul cărţilor, orice pentru a fi împreună cu oameni frumoşi, educaţi şi iubitori de cultură.

În final, am alocat 10 minute prezentării unei cărţi care nu era programată, dar care mi-a plăcut enorm şi despre care am mai scris aici, iar Radu, fondatorul grupului Seara de carte, a făcut o legătură foarte frumoasă între ceea ce am povestit şi ceea ce ne-a adus azi împreună în holul bibliotecii judeţene. Aşa cum personajele au ajuns să se căsătorească datorită unui impuls venit din partea unei persoane terţe, aşa şi noi am ajuns aici în urma unui impuls, a cuiva care ne-a impins de la spate să ne răsplătim curiozitatea cu o seară deosebită, în preajma persoanelor care vor să socializeze, să discute şi să depăşească grijile zilnice.

Din punctul meu de vedere, prima ediţie seara de carte a fost extrem de reuşită, iar membrii Serii de carte Braşov merită o plecăciune pentru efortul depus de a ajunge la Târgovişte, pe serpentine, doar să fie alături de un grup nou născut, educaţie din educaţia lor.

Eu zic că a meritat timpul petrecut azi împreună, iar pentru cei care vor să participe şi nu au ajuns astăzi, vă invit să vă alaturaţi grupului seara de carte Târgovişte şi să urmăriţi pagina noastră de facebook, dar şi siteul oficial.

Vă reamintesc linkurile:

http://www.searadecarte.ro/

pagina de Facebook:

https://www.facebook.com/pages/Seara-de-carte-Targoviste/283669748466369

Grup Facebook:

https://www.facebook.com/groups/259993454179884/

P.S. Ultima mea zi perfectă a fost acum două duminici, a voastră când?

Pentru că m-am simţit extraordinar în mijlocul grupului Seara de carte Braşov şi pentru că ideea mi se pare o dovadă că oamenii sunt mai mult decât ceea ce se promovează la TV, am decis să extindem proiectul şi în Târgovişte, cu bunăvoinţa oamenilor deosebiţi pe care îi am în jurul meu.

Aşadar, pe 3 aprilie va avea loc prima ediţie a acestui eveniment naţional, unde vă aştept împreuna cu fondatorul acestui grup şi împreună cu alţi membri ai Serii de carte Braşov, să ne cunoaştem şi să petrecem câteva ore de calitate într-o ambianţă plăcută, la biblioteca judeţeană, lângă biserica Stelea.

Prima ediţie va consta în discuţii, lămuriri, povestiri şi delegarea cărţii pentru o întâlnire ulterioară, clasică, în stilul Seara de Carte România.

Ne vedem pe 3 aprilie!

Ne găsiţi şi pe

http://www.searadecarte.ro/

pagina de Facebook:

https://www.facebook.com/pages/Seara-de-carte-Targoviste/283669748466369

Grup Facebook:

 https://www.facebook.com/groups/259993454179884/

P.S. Join us!

Mă simt onorată că am participat la prima ediţie a evenimentului naţional menţionat în titlul postării, pentru că am cunoscut autori ai cărţilor consacrate asistenţei sociale şi pentru că văd câţi oameni buni sunt în România, oameni care îşi doresc să schimbe în bine ţara, mai ales acum că prim-ministrul nostru a declarat că ne stă la dispoziţie oricând avem nevoie de dânsul.

Pentru prima ediţie mi s-a părut extraordinar de bine organizată, deşi am fost surprinsă că niciun asistent social din Braşov, să nu pomenesc despre Dâmboviţa, nu a fost nominalizat pentru vreun premiu oferit la acest eveniment de către bine-cunoscuta Andreea Marin, gazda Galei de anul acesta.

Din păcate, locaţia a avut locuri limitate (Teatrul Nottara), însă organizatorii au promis că anul viitor se vor orienta către o sală mai mare, astfel încât sunt mulţi cei care şi-ar fi dorit să participe şi nu au avut posibilitatea.

Aşadar, ne vedem anul viitor la Gala Asistenţei Sociale, care va fi mult mai interesantă, odată cu marea “bătălie” ce se va da între noi, asistenţii sociali. Prevăd îmbunătăţiri serioase în lumea aceasta. Mai ales că domnul Ponta ne stă la dispoziţie tot timpul, să nu uităm!

P.S. La mulţi ani, asistenţi sociali!