Am dobandit ceva ce nu aveam decat aparent: rabdare. Am invatat sa tratez lucrurile cu calm, dar asta numai dupa ce am stat in preama oamenilor care fac asa, intr-adevar. Dar, toate cu o limita. Oare rabdarea mea o fi ca o ‘cisterna’ din care se consuma, urmand sa raman fara? Eu sper ca nu, imi place schimbarea asta. Parca totul merge mai bine, ca uns. Pana la urma, oricum nimic nu se rezolva daca te agiti si comporti ca un titirez.
Trec, pentru a doua oara anul acesta, prin chinul gasirii unei chirii. Numai ca acum este de doua ori mai greu, fiind al doilea semestru si fiind aici, plus cerintele mele, insa am incredere in puterea perseverentei mele si in norocul meu. Initial cautam colega de camera, gasisem insa s-a razgandit inainte de a ne intalni, asa ca am gasit alta tipa, care sper sa fie mai serioasa decat precedenta. O adevarata aventura. De trei zile sun continuu. am alternativa, as putea sa ma mut si acum in noua casa, insa orgoliul meu isi spune cuvantul’Ce, nu sunt in stare sa imi satisfac standardele?’. Ei bine, ramane de vazut. Asa ca, in caz de cunoasteti variante potrivite, va rog sa ma contactati.

P.S. Rabdarea e grea, dar da roade dulci.

In ultimul timp am renuntat la televizor, mai ales ca nu intelegeam chiar tot acolo. Ma uitam doar cu companie sau in timp ce gateam ma inspiram din emisiuni culinare. Imi amintesc de o singura reclama, cea de la o crema de branza, reclama in care practic iti dadeau si reteta de paste- bineinteles.
Ieri a fost prima zi de TV romanesc din ultima jumatate de an. Am dat drumul pe un canal de zgomote, ca odinioara. Constat ca au inceput reclame, imi vad in continuare de treaba mea. Era reclama la ciocolata fina din munti, iar o domnisoara exclama:’mmmmmm’. In subconstientul meu s-a petrecut ceva care m-a facut sa imi doresc o ciocolata din aceea, pentru ca n-am mai mancat demult si oricum o consider cea mai delicioasa de pe meleagurile noastre. Insa am realizat ca m-a influentat foarte mult vocea aceea si mesajul( nu ma uitam la imagini, probabil ca s-ar fi inmultit apele din cavitatea mea bucala).
A doua reclama era la alta ciocolata, sub forma de prajiturica, cu crema fina si arata cum pune straturi de ciocolata si cum face model deasupra in forma de ADN, asa ca am hotarat. Nu mai cumpar absolut nimic si nici nu mai consum alimente care abuzeaza in felul asta de creier si de simturi. Cat am fost plecata nu simteam deloc nevoie de dulce, singura chestie facuta cu zahar pe care o mancam era croissantul de dimineata, iar nimeni nu il promova in vreun fel.
Cred ca pot trai si fara ciocolatele lor si pandispanurile invelite in tot felul de minunatii.

P.S. Traiasca clatitele!

Mergand astazi pe strazile Targovistei ma simteam privind ca dintr-o bila de sticla. Stiti efectul slow motion? Fix asa priveam in jur. Era ora cand toti elevii de liceu terminau cursurile. Vorbeam la telefon, cum fac aproape de fiecare data cand merg pe strada, insa ceva era schimbat. Desi se intorceau multe priviri, nu erau rautacioase sau puse pe ‘misto’, iar gurile au ramas inchise- urechile mele nu au fost ‘delectate’ cu replici proaste de agatat, nici cu complimente false. Lumea s-a schimbat- aparent, s-au mai schimbat cateva culori de var pe ici pe colo, au mai aparut cladiri, litere mari care sa nuanteze firmele de pantofi, copaci curatati- ceea ce mi-a placut, insa bunul simt si educatia lipseste in continuare. De ce este greu sa tii pachetul de tigari in masina pana te dai jos sa il arunci-ca un om civilizat ce ar trebui sa fii- la un cos de gunoi normal, nu zic cos de gunoi special pentru carton?
Si in casa s-au schimbat multe. Au aparut carti. Au aparut chestii nefolositoare. Nu mai am dulapul meu. Aproape ca tin lucrurile mele in valiza. Oricum duminica plec iar, insa ideea ca spatiul meu de acasa acasa a disparut, ma pune pe ganduri. Stiu ca sunt bine venita oricand. Am noroc cu locul din patul meu. Pentru orice eventualitate, avem o saltea gonflabila.
Chestiile mele aduse din strainezia nu sunt apreciate, insa maine sper sa-mi impresionez prietenii ce vor veni la mic dejun cu cafeaua in cescuta mica, deasupra careia voi adauga spuma de lapte facute pe loc si mancata cu lingurita extrem de mica, speciala pentru miniaturile mele.
Am incercat intr-un fel sa fac usoara trecerea brusca de la o viata la alta, sper sa-mi iasa. Multumesc celor care ma ajuta, poate voluntar, poate nu.
Acasa e bine. Dar nu mai bine ca inainte sa plec. Oare va mai fi vreodata la fel de bine ca acum 6 luni?

P.S. Ce bine suna ‘Acasa’.

De-a lungul timpului am inceput sa asociez momente, cuvinte, gusturi, mirosuri cu chipuri, nume si amintiri legate de persoanele dragi din viata mea. Ma gandesc ca nu e neaparat un lucru bun, nu toate amintirile sunt placute, insa apare un zambet pe buzele mele de fiecare data cand ceva vechi si deosebit imi invadeaza mintea.
Trotuarul de vizavi de liceul Carabella din Targoviste imi aminteste de absolut fiecare data cand trec pe acolo de o intamplare de acum mai bine de 3 ani. Nu stiu daca si acum mai este acolo shaormaria aia unde am comandat cu Denisa si Ionut trei kebab, dupa care ei s-au dus la toaleta, iar eu am ramas sa preiau comanda la indemnul lor’sa iei si kebabul nostru, sa nu-l lasi acolo’, de parca era aglomeratie sau nu as fi avut instinctul asta oricum. In timp de nenea taia carnea de pe rotisor cu un cutit lung, subtire si extrem de ascutit, eu am facut intocmai cum au zis ei, intinzand mana dupa prima shaorma gata, urmand ca unealta mestesugului sa ma atinga bine. Nici nu observasem pana nu s-au intors ei si s-au minunat de cascada rosie ce tasnea din degetul meu. Pana la urma a fost amuzanta durerea mea, ca si lacrimile mele de crocodil. Insa, cum in orice lucru rau se afla ceva bun, de atunci am devenit mai atenta cand e vorba de taisuri.
A propos de bifurcatii, cand aud de paduri si ciuperci culese din paduri, instantaneu imi aduc aminte de bunicul care ma lua mereu cu el si ma lasa in urma, pentru ca pasii mei de copila de 5 anisori nu-i puteau tine pe ai lui, plus frica de pantele care duceau spre nicaieri. De fiecare data cand ramaneam in urma, ma motiva zicandu-mi ‘hai ca acum vine ursul, e perioada lui, si oricum, daca vine pe tine te dau ca ai carnea mai frageda, a mea sigur nu ii place’. Spunea asta razand. Eu ma suparam si ma gandeam -‘cum ar putea face asta, nu se gandeste ca l-ar certa tata(era tatal tatalui)?’, incercand sa stau cat mai aproape de el si sa merg drept pe poteca, pentru a nu cadea in rapele acelea de care eram ingrozita. Cred ca eram foarte simpatica asa fricoasa, mereu radea de mine si povestea la toata lumea. Acum rad si eu, e mai amuzand dupa atatia ani. Tot de bunicul si varul de la Bucuresti imi aduc aminte cand vine vorba de gradina Zoo din capitala, unde un cocos a sarit pe gard cand noi ne apropiaseram sa ii vedem mai bine consoartele, chiar daca aveam si in curtea bunicilor atatea. Incepuseram toti sa radem, iar periodic ne intrebam printre hohote ‘iti mai aduci aminte faza cu cocosul’?
Mirosul primaverii care s-a instalat confortabil pe meleagurile in care ma aflu acum mi-au adus aminte de cele mai frumoase trei saptamani de primavara pe care le-am trait cand ma trezeam cu padurea in fata ochilor si adormeam gandindu-ma ca poate a doua zi reusesc sa vad de la fereastra ursii infometati, amintindu-mi de diminetile cand ma trezeam in caldura si fericire, gadilata de razele soarelui prietenos.
Vorbind ce caldura, trebuie sa recunosc ca niciodata nu mi-as fi imaginat ca salata mea de rosii cu branza sarata va ajunge atat de apreciata si de neuitat.
Ma voi opri aici cu amintirile, desi momentan sunt mii de momente in gandul meu.
Mi-ar placea sa va exprimati macar o colegare a doua lucruri care va vin acum in minte. Multumesc.

P.S. Si in orice lucru bun se afla un lucru rau.