E deja  trecuta o saptamana de practica. Sunt deja trecute patru dati la asociatie. Patru dati in care, evident, am purtat alte tinute.

Astazi, de cum am intrat pe usa, micutul Gioni a venit repede la mine si amica mea sa ne spuna cu o viteza incredibila ce a observat el. A vorbit atat de repede incat nici super concetrata n-am reusit sa inteleg ce a spus. Era atat de mandru de el si de descoperirea facuta, incat nu mai avea rabdare ca noi sa intelegem. Stia ca primeste felicitari.

Ne spunea ca in fiecare zi pana azi, eu am avut papuci deschisi (sandale) si ea inchisi (balerini), iar azi eu am avut adidasi (inchisi) si ea sandale (deschise). La noi a fost pura coincidenta, n-am vorbit sa fie asa, oricum fiecare are lucrurile ei, dar el a observat chestia asta. Ne-am uitat una la alta impresionate si am exclamat: Wooow! Ce spirit de observatie!

Copiii sunt atat de inteligenti, pacat ca pe parcurs se modeleaza conform societatii. Pacat de asa minti.

P.S. Cu toata energia lui, si a lor, ne fac zilele mai frumoase, in loc sa ne faca parul maciuca, cum ni s-a promis de catre educatori :D.

Chiar e o super experienta, zilnic auzim perle de la micuti care ne bine dispus total 🙂

Acum opt ani sustineam examenul de capacitate, in formula de 3 probe: romana, matematica, geografie. Anul acesta s-a sustinut in formula de doua materii, si anume romana si matematica. Fiindca am avut note bune, premiul pentru reusita mea a fost un telefon. Sendo. Cu clapa. Era color, mic, avea jocuri si inca ceva fain pe la mesaje, spre deosebire de telefonul cel vechi. Acolo am invatat sa centrez la bowling :P.

Vremea a trecut, si mezina familiei a ajuns si ea la acest pas important pentru un elev constiincios. Cadoul pentru reusita ei a fost tot un telefon, insa, dupa 8 ani, lucrurile sunt total diferite. L-am vazut intr-o poza, fara sa citesc caracteristicile, si m-a bufnit rasul, gandindu-ma la Sendo al meu cel mic, pe langa atatea caramizi de atunci, care abia se vedea in buzunarul din fata de la blugi si care suna frumos, cum doream eu, pentru ca avea ringtonuri alese. Telefonul ei are ecran mare, nu trebuie sa-l apropie de ochi ca sa vada bine, are conexiune la net, face poze, trimite poze, si asa mai departe, stiti toti ca toti aveti un smartphone sau ati vazut si butonat unul.

P.S. Nu e ca si cum eu n-as fi meritat un smatphone, dar la vremea aia, Sendo era chiar tare!

Am fost și încă sunt un copil norocos. Spun copil pentru că am primit mesaje de 1 iunie, a.c. de ”la mulți ani” :D. Însă, norocul meu nu l-au avut și alții, care tânjesc după ”acasă”, chiar dacă acasă înseamnă bătaie, respingere, niciun cuvânt de dragoste, nicio îmbrățisare, niciun ”te iubesc”. Sunt copii nevinovați pe lumea aceasta care cel mai mult își doresc să fie îmbrățișați. Să le acorde cineva puțină atenție, indiferent de cine e acel cineva, să le acorde un moment în care să-i privească în ochi, clipită în care să simtă că sunt înțeleși, poate apreciați, clipită în care să simtă că mai e cineva pe lume căruia să îi pese de ei.

Mie îmi pasă de acești copii. Unii sunt răi, dar nu e vina lor, să știți. Lumea e rea, ei învață de la noi cum să facă, pentru că noi suntem modelul lor.

Mă doare când văd o mamă care își îmbrățisează copilul de față cu alți 20 de copii care nu mai știu dacă au fost ținuți în brațe sau când a fost ultima dată când au primit o îmbrățișare, dar mă bucur când primul copil ține de mână un copil trist. Mă bucur că încă nu știe să discrimineze. Nu vă faceți griji, va învăța. Toti facem discriminări și judecăm, inclusiv eu. Numai că, întâmplarea face să fiu prietenă acum cu cei pe care i-am judecat la prima vedere. Mi-e imposibil să nu am o primă idee rea, e undeva înăuntru acest comportament, dar știu că aceasta se va schimba. Evident, este valabilă și reciproca. Părerile bune devin rele. Sentimentele pozitive devin negative, sau mai bine spus, de indiferență, chiar daca o urăsc, e inevitabilă.

Copiii suferă, chiar dacă noi credem că sunt ”căliți” de părinții colorați, sau indiferenți la rândul lor. Dacă părinții lor îi tratează așa, de ce i-am trata noi frumos? Oricum n-ar aprecia, ne-am mai lua și o injurătura. Aveți dreptate, am pățit și eu să fiu păruită că am spus că îmi pare rău că n-am să dau un ban. Asta e, ce mai contează că mă chinuisem să arate părul meu impecabil? Măcar mi-a părut rău. Desigur, de atunci nu-mi mai pare și adopt altă atitudine în situații similare.

Eu zic că cei mici merită o a doua șansă, că merită să-i cunoaștem mai bine și să le câștigăm încrederea. Sunt mici, dar vor fi mari. Gândind în perspectivă, ce se va alegere de ei? Acum e momentul să-i susținem.

Eu sunt alături de ei, pe cât posibil. Fiți drăguți, și ”adoptați” un puști cu o situație specială. Doar o conversație e de ajuns, dacă nu puteți mai mult. Îi ajută enorm.

P.S. În orice om rău, stă multă bunătate, pentru că ne naștem buni. Din păcate, din varii motive, unii oameni refuză să-și mai arate latura aceasta. Și pe bună dreptate.

Răul e musai să fie tăiat de la rădăcină, altfel va fi prea târziu….

Unde sunt petrecerile acelea cu nelipsitul ”Am doar 18 ani?”. Ăhă, departe, departe rău.

Acum lumea se căsătorește, lumea are deja copii, familie, responsabilități. O dată cu plecarea mea la practică ratez 3 nunți vara aceasta. TREI!

Chiar astăzi m-am întânit cu o prietenă pentru a-mi înmâna invitația la nuntă și îmi povestea despre pregătiri. La final, ca să-mi dau seama că merită toată silința o nuntă, a exclamat ”O dată în viață mă mărit!”. Și într-adevăr așa va fi, în cazul ei, pentru că și-a ales iubitul omul cu care se înțelege perfect, cu care se completează de minune și cu care împarte absolut tot. Sunt doi în unu, vorba cântecului. Mă bucur extrem pentru ea și pentru ceilalți prieteni, deși mi se pare ciudat că încă mai sunt tineri care fac acest pas atât de devreme, care nu dau înapoi la gândul ”copilăriei”. Pe aceeași lungime, aud deseori tineri care susțin nu se vor căsători pana la 30 ani, că nu se vor căsători niciodată, că mai e timp și pentru pasul ăsta, nu e grabă, însă niciodată nu se știe ce va fi, cât de devreme sau cât de târziu. Eu zic că e grabă. Pierzi timp prețios pe care ai putea să-l petreci alături de persoana iubită, pentru că, nu-i așa, uneori trebuie să riști ca să câștigi.

Pentru cei care nu și-au găsit încă jumătatea, luați în considerare că răbdarea e grea, dar dă roade dulci. Funcționează.

P.S. N-adorați secvențele din filmele de dragoste când Ea îi răspunde ”DA” la cererea în căsătorie cu lacrimi în ochi, fixându-i privirea și zâmbindu-i suav?