Am o temă pentru o cercetare pe care vom aplica nişte instrumente, date… de-ale noastre, de-ale sociologilor. Am zis să fac şi eu, peste 10 ani o să găsesc foaia asta şi să vedem dacă într-adevăr am calităţi de prezicător. Profa a găsit-o dupa10 ani şi în mare parte, aşa a fost, cum şi-a imaginat.

Peste 10 ani, pe vremea aceasta, mă văd adormind cu zâmbetul pe buze după o zi minunată, perfectă în care am făcut ceea ce face un om normal, de succes.

M-am trezit, alături de soţul meu, care încă doarme, pentru încă 15 minute, timp în care eu pregătesc micul dejun pentru el şi cei 2 copii. Stăm la masă împreună, ne mai vedem abia seara. Fiecare merge ori la servici ori la şcoală sau grădiniţă. Mă duc să mă îmbrac. O ţinută office constând în fustă midi, neagră cămaşa albă chic cu un cardigan şi, bineînţeles, pantofi cu toc şi talpă roşie- jobul o cere. Lucrez într-o companie cu renume, sunt consilier. Lucrez cu oamenii şi îmi place.

După program, merg să iau copiii de la bunicii lor. Ajungem acasă, povestim fiecare cum ne-a fost ziua sau ce am învăţat nou. Îl aşteptăm pe tati, după care mergem la plimbare în aer liber. Facem cumpărături pentru o prăjitură sau o salată de fructe şi ne îndreptăm spre casă. Rog soţul să mă ajute la prepararea cinei, timp în care cei mici se joacă sau exersează la pian, iar noi povestim ce lucruri interesante ni s-au întâmplat la locul de muncă şi râdem copios de cazurile amuzante ivite zi de zi. Cina a ieşit extrem de gustoasă, pregătită în doi iese şi mai bună. Chemăm copiii, ne punem în farfurie fiecare ce vrea şi cât vrea, după care dăm drumu la un film animat. Celor mici le plac. Acum că s-a terminat, toţi trebuie să mergem la somn. Mâine avem multe lucruri de rezolvat. Cazuri noi, ore de dans şi cursuri de muzică.

Am visat cu ochii deschişi aici, am mai multe variante pentru peste 10 ani. Aceasta e cea mai frumoasă, mai amplă şi cea pentru care mă pregătesc. Imaginea este mult mai detaliată în mintea mea, dar mi-am propus să nu vă plictisesc. Mulţumesc.

P.S. Tu cum te vezi peste 10 ani?

Weekendul ăsta prelungit la 5 zile devine interesant. Cu toată agitaţia organizării unei zile deosebite bunicii mele care a împlinit o vârstă destul de înaintată, am avut sentimentul că se fac, de fapt, pregătirile de Crăciun. În toată casa albinuţa mami, albinuţa mătuşa şi albinuţa buni roiau de colo până acolo să aducă ingrediente, să îmi taie cozonac cu mult zahăr deasupra, aşa cum îmi place mie, să orneze, să toace, să fie totul ca la cartea cartea de bucate. Lipseau colindele şi soba în funcţiune. Zilele astea am avut căldură de la soarele cu colţi de noiembrie. Şi îi mulţumim.

 Ceea ce a făcut deosebită chiar şi pentru mine această zi minunată, nu au fost cozonacii ori sarmalele ori salata beouf, prăjiturile sau aranjamentele deosebite, ci revederea cu colegele şi colegii pe de vremea când încă activa ca învăţătoare. Cu alte cuvinte, numai oameni cu experienţă şi un bagaj imens de cunoştinţe. De fapt, ei trebuiau să se întâlnească la un restaurant, aşa cum fac o dată pe lună, dar acum, fiind o ocazie specială, şi-au mutat locaţia acasă la buni. Chiar am fost bucuroasă să îi văd prietenele, să conversez cu dânsele şi să aud poveşti din tinereţile lor. Probabil că şi dacă s-ar întâlni în fiecare zi, tot ar mai avea ceva de povestit. Nu se plictisesc niciodată unele de altele. E de admirat această prietenie, mai rar în ziua de azi.

Una dintre doamne era învăţătoarea tatălui meu, unele erau profesoarele mamei, uimite de ce “fata mare”are. Nu ştiu de ce, dar sora mea nu are aşa lipici la doamne în vârstă cum am eu. Poate le înţeleg mai bine, poate sunt eu mai de modă veche, poate vor să înveţe cum să fie tinere iar…¦sau poate e altul secretul. Idea e că îmi plac aceste întâlniri, mi-ar plăcea să particip la reuniunea babelor”, dar e oarecum interzisa adica dacă nu ai peste 70 ani, dacă nu ai absolvit nişte şcoli, dacă nu eşti din generaţia lor şi dacă n-ai riduri nu ai ce căuta acolo. Dacă vrei, poţi participa la final, oferindu-te să le duci acasă, eventual să faci mai multe drumuri. Spre fericirea mea, asta a fost singura la care am participat şi da, am dus câteva tipe acasă, dar mi-a făcut plăcere.

P.S. Pregătiri fericite!

 Există noroc?

 Cum se face distincţia dintre cei care vor duce o viaţă bună şi cei care vor fi sortiţi să stea până la 24 ani şi mai bine într-un centru de plasament, dorindu-şi să ajungă acasă, unde n-au fost niciodată, aşteptând ca cineva să îi integreze în familia lui?

 E excelent  faptul că cei avuţi se gândesc să ajute din puţinul lor( oricât ai avea, tot nu îţi ajunge. Tinzi spre o viaţă mai bună, desigur) pe cei sărmani.

 E trist faptul că ajungi să faci actul caritabil după un eveniment tragic care te-a marcat şi te-a împins să îţi pui nişte întrebări legate de cum ai ajuns în situaţia respectivă.

 Câţi dintre noi se gândesc înainte de a adormi că pe lumea asta, în ţara asta, în oraşul ăsta, există oameni care toată ziua nu au avut o bucată de pâine cu care să îşi potolească puţin din foame? Foarte puţini, preferam să spunem că asta e soarta şi să dormim liniştiţi, fără grija celorlalţi.

 Câţi dintre noi se opresc pentru a sta de vorba cu un sărman care poate are nevoie mai mult de puţină compasiune decât de 50 bani?

 Oare cine ar renunţa la o ciocolată pentru o cauză nobilă? Cine mai oferă din timpul lui şi celui care are nevoie de 5 minute de dedicaţie?

 P.S. Fii mai bun. În primul rând cu tine însuţi.

          Weekend liber. 1 mai. Ce facem? Mergem la Sibiu, era planificat demult. Nu luăm trenul, experimentăm “Ia-mă nene” pe distanţe lungi. Mereu vedeam oamenii făcând cu mâna şoferilor. Unii opreau, alţii nu. Mereu vedeam oameni pe marginea străzii cu pancarte inscripţionare cu diferite oraşe din frumoasa noastră ţară. Mă întrebam ce fel de oameni sunt aceia care se lasă  în  voia celor care se încumetă să oprească. Dar ce fel de oameni sunt cei care opresc? Mă întrebam ce educaţie cu primit ambele părţi.

         Ei bine, acum că am crescut, mi-am schimbat părerea proastă despre această practică. Chiar dacă am făcut multe sandvişuri şi am luat multă apă să fiu sigură că dacă ne lasă pe vreun câmp să nu murim de foame sau sete, am plecat cu stomacul strâns spre locul întâlnirii. Vreme superbă. Zâmbete cu milioanele. Astupam teama. Încercam măcar. Vorbisem cu ai mei, m-au avertizat să nu iau ocazia, cum spun ei, că se pot întâmpla multe-de la oameni neserioşi la accidente- m-am speriat şi mai rău. Mi-era frică să nu se adeverească ceva, i-aş fi dezamăgit. Eram şi mai încordată acum. Cânt, mă zbânţui până la Real. Era cald afară şi eu mă îmbrăcasem bine să nu atrag ceva necurat. Se spune că trebuie să fii îmbrăcat în culori deschise, să ieşi în evidenţă. Aşa eram eu, numai că stăteam în spatele lui Amigo să nu mă vadă nimeni. Mă credeam invizibilă în clipa aceea. Şi chiar eram, nu oprea nimeni la culorile reci de pe el. Aşa am aşteptat 30 minute…. Văzând că nu merge, am schimbat locul, la 200m mai încolo, într-o curbă. Prost loc, drept dovata alte 30 minute. Am mers, am mai mers, până la un sens giratoriu, în pustietate, eram singurii oameni. Ţin şi eu pancarta cu Sibiu. 10 minute, nimic. Aplicăm metoda celor din Cluj cu smiley. Scoate Amigo un pix, talentata de mine desenează un smiley de toată frumuseţea. Nu mai am răbdare şi îl scot la lumină, sus, cu zâmbetul pe buze. Era minunat. Cel mai reuşit desen al meu. Nici nu apucă să pună pixul la loc că opreşte cineva. Reacţia mea” E na??” în timp ce Amigo deja era la portieră. Mi-a spus”Hai sus” şi am pornit. Era un tip calm, timid, de vreo 26 ani. I-am spus de la început că noi călătorim în toată ţara şi nu avem bani. Vorbim tot drumul de-ale noastre: traininguri, planuri de vară, munţi, echipamente. Braşoveanul nostru nu mai avea loc de noi.

            Ne-a lăsat tocmai în centru, de unde am pornit în expediţie. Prima oprire: o toaletă publică cu cea mai ieftină intrare pe care am văzut-o până acum. Încă mai am biletul. După vreo 10 minute ne întâlnim cu Sufleţel, ghidul notru şi prietena mea. Ne duce în Piaţa mare, Piaţa mică, biserica în renovare, turnul cu ceas, străduţe cu scăriţe- am făcut mult sport de 1 mai- biserica catolică…Am promis, la rugăminţile ei că vom reveni într-o bună zi şi vom vizită tot palatul Brukenthal.

       Frumos oraş!

              La întoarcere, am vrut să facem un experiment să vedem dacă într-un anumit timp opreşte cineva şi fără smiley. Dar oboseala a făcut să lăsăm deoparte experimentul de data aceasta şi să desenăm din prima. Zis şi făcut: timp record:22 minute. Un tip din Oneşti, om cu facultate, inginer, fost student în Regie, potrivit profilului lui Amigo. Aştept să mai spună ceva despre el, să văd cum conduce, cât să nu îmi fie teamă, după care profit de lipsa oglinzii retrovizoare şi adorm. Somn uşor!

P.S. Vizitaţi Sibiul!

Ce e mai minunat decât o plimbare în aer liber în pădure, fără stres, fără grji, în compania unui prieten deosebit, care este capabil să înţeleagă entuziasmul născut din simpla întâlnire a unui cioban cu oile sale, din privirea unei văcuţe în grajd, alături de un purcel simpatic ori din agitaţia puilor ajunşi pe lume cu câteva zile în urmă.

Ce e mai minunat decât să îţi dai seama că şi tu, cel care nu ai avut contact cu lumea animalelor, decât cu câini şi căţei, pisici şi motani, poţi recunoaşte când o capră a adus pe lume un ied negru?

 P.S. Iubiţi şi câinii vagabonzi!