Nimic serios nu se creează spontan, aşa cum nici fructul nu apare dintr-o dată. Pentru a avea un fruct, trebuie să aştepţi să înflorească, să rodească, apoi să se coacă.
“Românii sunt un popor ciudat: cu cât îi cunoşti mai bine, cu atât îi înţelegi mai puţin!”, declara Jonathan Scheele, reprezentantul UE în România.
Oare aşa să fie?
Poate asta explică: “Conform unei statistici recente, 80% din populaţia României ar avea nevoie de un tratament psihiatric, sau cel puţin de consiliere comportamentală.”.
P.S. Spor la frământat!
Azi ne-am strâns să cântăm, iar emoţiile, frigul și lichidul m-au trimis în camera de-o persoană.
Nu știu ce faceţi voi, dar eu mai întâi mă uit la capac, îl șterg și cu faţa la el mă pregătesc de momentul acela.
Asta am făcut și azi, numa că în mare grabă, fiindcă m-am supraestimat.
M-am întors invers, rasuflând ușurată că m-am super încadrat în timpul limitat, dar numai pe jumate am dat aerul afară din plămâni, cu celălalt nu știu ce am făcut.
Cineva…. mă privea cam așa de pe mașina de spălat.
P.S. Tata îmi zicea că în baie sunt doar eu cu baia. Îl rog să mai spună o dată!
Aștept în staţie nerăbdătoare busul.
Tocmai m-a sunat puiul de urs să-mi spună că a făcut gogoși și că ne vedem mai târziu.
“Unde ești?” întrebarea asta l-a scos pe Speedy Gonzalez din mine. Am stat fix 4 minute in billa, cât să iau niște cadouri și să-mi dau ochii peste cap ca sunt angajaţi noi când eu ma grăbesc să primesc o bine meritată îmbrăţişare.
P.S. Ne vedem mai târziu!
Trăim acum și nu ne vom mai întâlni niciodată cu ceea ce simţim, ce vedem şi ce gândim în momentul ăsta. E unică fiecare clipită. Putem încerca să tăiem o părticică din trecut și să o simulăm, însă oare va fi misiunea îndeplinită?
Nu voi uita nicicum zidul ce împrejmuia marea imensă și neagră, adormită după o zi de vară lungă, însă totuși vie, prin prisma celor câteva vaporaşe care încă pescuiau marfa pentru a doua zi.
Zidul maroniu cu pietre puse parcă la întâmplare, dar lucrat perfect, în felul lui, era locul unde trebuia să fiu atunci. Mi-am lăsat rochia lungă și neagră să îl acopere, ba chiar m-am cocoţat pe el pentru a sta comod să admir și să simt marea. Valuri gigant se spărgeau in stâncile de sub zidul magic, aruncând stropi de mare până la mine. Vântul îi împingea și mai tare, la fel cum împingea și rochiţa de pe gambe, lăsându-le dezgolite în bătaia lui. Picurile de apă sărată atingeau pielea răcită de aerul serii, dar nu-mi păsa. Nu aveam de gând să mă mișc de acolo nici măcar un milimetru. Mirosul mării, atingerea ei, răsfrângerea nopţii asupra rochiei lungi şi negre şi a sandalelor roșii se îmbinau artistic cu zâmbetul meu de mulţumire şi apreciere pentru ceea ce trăiam.
Luminiţele bărcilor aduceau sclipire mării și îmi imaginam ce se petrece sub acestea. Oare peștii dormeau? Oare există sirene? Oare caracatiţele știu că vor ajunge la suprafaţă?
Vorbeam cu ochii aţintiţi spre luna ce abia creştea, însă, deşi mică, destul de puternică pentru a lumina întunericul, reușind să lase o dâra albă pe negrul mării, mai intens decât farurile pescarilor.
Salvarea de la îngheţ s-a pus drept în faţa mea pentru a bloca aerul rece ce nu-mi dădea pace, apropiindu-se grijuliu de zidul de piatră. Acum puteam admira infinitul mării fără să-mi mai fie frig și fără să tremur.
Momentul acela unic aș vrea să-l trăiesc ori de cate ori mi se face dor. Şi ieri gândul mi-a zburat departe. Foarte departe dacă mă gândesc că ce a fost în acea zi acolo va rămâne și nu se va repeta.
Acela a fost un moment savurat din plin. Aș fi putut sta acolo toată noaptea. Lângă port, lângă mare, pe un zid sau pe o băncuţă ceva mai călduroasă, lângă o bucată de carne de om, cu rochia fluturând, cu zâmbetul pe buze, ascultând tăcerea din jurul meu.
P.S. Keep your mind clear!
Ieri, voința mea și-a spus din nou cuvântul. După ce am ţinut o zi întreaga o cutie mică de Cola nedesfăcută (pentru că n-am avut timp să o beau, de fapt) am stat la masă cu mulţi oameni care mâncau şaorma şi sandvișuri. Am fost întrebată dacă vreau să mi se comande, după dacă vreau să gust, însă de fiecare dată am refuzat frumos.
Chiar am trecut pe lângă Ando’s în drum spre casă şi n-am fost tentată să intru (pentru că era coada super lungă chiar şi la 23:00).
De dimi am dat târcoale frigiderului, l-am închis, l-am deschis, mi-am imaginat reţete şi parcă nu ieșea nicio combinaţie pe placul meu. M-am răzgândit de câteva ori după care mi-am amintit că voiam să mănânc o şaorma azi. Am închis iar frigiderul după care mi-am amintit că eu mănânc sănătos.
Erau câteva lipii prin casă, o roşie tăiată deja, eu aveam ciuperci și măsline, iar pe interiorul uşii frigiderului zăceau niște ouă.
Noh, tot ce trebuie pentru o şaorma cu de toate. Am pus ciupercile tăiate mărunt într-un castronel cu puţin ulei de măsline, oul la fiert, am tăiat roşiile şi măslinele, 2 felii de caşcaval și două se șuncă presată, am uns cu puţin suc de roșii lipia încălzită în prealabil și următorul pas a fost rularea la care trebuie să mai exersez mult. A fost delicioasă, nu știu când s-a terminat.
O recomand cu drag în locul celei cumpărate indiferent de unde. Acasă sigur va ieşi cu mai multă carne şi mai puţine legume, va ieşi exact așa cum vă place.
P. S. Şi cu asta nu-mi mai trebuie şaorma încă un an de acum încolo. Și-am încălecat pe-o şa și v-am spus reţeta așa.
Azi v-am pregătit un pont despre ceapă: “Ceapa ustură când o mănânci simplă, dar e bună la gust dacă o amesteci într-o salată.”
P.S. Cea mai bună supă de ceapă o găsiţi la Bistro d’ARTE.
Pe povârnişul unei pitoreşti coline din Italia, la jumătatea drumului dintre Veneţia şi Verona, se afla un mic han. Într-o noapte, poposi acolo un drumeţ.
-Încotro mergi? îl întrebă hangiul.
-Sunt din Veneţia şi mă duc să mă stabilesc la Verona, răspunse drumeţul. Ia spune-mi, continuă el, cum sunt oamenii din Verona?
-Cum erau oamenii din Veneţia? întrebă hangiul.
-Sunt nişte oameni infiorători! exclamă drumeţul. Sunt indiferenţi, reci şi distanţi. Nu ridică niciodată un deget ca să-i ajute pe ceilalţi. De aceea am plecat.
-Hm, făcu hangiul, atunci n-o să-ţi placă la Verona…Oamenii de acolo sunt exact la fel.
-Dezamăgit de spusele hangiului, drumeţul se retrăsese în odaia lui.
Mai târziu, în aceeaşi noapte, sosi încă un drumeţ.
-Încotro mergi? îl întrebă hangiul.
-Sunt din Verona şi merg în Veneţia, răspunse ce-l de-al doilea drumeţ. Ia spune-mi, continuă el, cum sunt oamenii din Veneţia?
-Dar oamenii din Verona cum erau? întrebă hangiul.
-Sunt oameni minunaţi! exclamă drumeţul. Sunt atenţi, calzi, prietenşi şi săritori la nevoie. Mi-a părut rău să-i părăsesc.
-Atunci, o sa îşi placă la Verona, spuse hangiul. Oamenii sunt exact la fel!
Morala: Ceilalţi reacţionează faţă de tine în acelaşi fel cum îi tratezi tu pe ei.
P.S. Povestioara este preluată din ”Abilităţi de comunicare”, scrisă de Allan & Barbara Pease.
–
Aţi văzut filmul românesc ”Loverboy”? Mi se pare minunat! M-a captivat pe de-aîntregul. Eram la Padova, cred, când l-am vizionat. Episodul Italia, mai ales spre sfârşit, a fost puţin ”agitat”, poate asta mi-a afectat perspectiva asupra acestei producţii româneşti. Voiam să spun cu asta, că, replica mea preferată din film e aceasta, şi ţineţi-o minte: ” În orice lucru bun există un lucru rău, iar în orice lucru rău există un lucru bun”.
Azi mi-am început ziua în forţă maximă, plină de energie, fără lenevit, cu tot ce trebuie pentru o zi perfectă.
Imediat după această iniţiere spectaculoasă, a fost de ajuns să aud un singur cuvânt ca să se declanşeze cascada.
M-am aşezat pe o băncuţă, pentru mai mult spor, dar un prieten a venit să-mi fie alături. Nu ne cunoşteam dinainte, a fost afecţiune la primul ”pis-pis”.
Totodată, azi am aflat răspunsul la întrebarea ”Când e cel mai bun moment să cureţi casa?” şi iată-l: când esti nervos, supărat, agitat. Ia o cârpa, şterge pe jos, şterge praful, spală geamurile, chiuveta, duşul. După, ia un dulap la asamblat. Te destinde complet, uiţi de supărări. Garantat.
Spre sfârşit de seară, am avut parte de prezenţe alese, oameni deosebiţi, cu iniţiativă şi suflet bun.
Ce să mai, universul lucrează, nu stă degeaba, iar toate lucrurile de azi au tăiat răul de dimineaţă.
P.S. Se pare că există şi varianta ”În orice lucru rău stau mai multe lucruri bune”. Noapte bună!
Poate comportamentul nostru nu ţine neapărat de răsfoirea cărţii “bunele maniere”, ci și de alte variabile pe care vă las să le identificați voi.
Azi, la o conferinţă, m-am ridicat silențios de pe scaun pentru a ieşi câteva minute pe hol. Într-adevăr, nu a fost frumos ce am făcut, însă era urgent. Când m-am întors… scaunul meu marcat de un lucru personal era ocupat. De cine credeţi? Da, de un profesor universitar. Nu s-a sinchisit să își schimbe locul când m-am întors, dacă voiaţi să-i luaţi apărarea și să spuneţi că nu a remarcat semnul meu din dreptul scaunului. A trebuit să merg pe un alt scaun, de unde nu vedeam nimic din PowerPoint .
Şi asta nu e tot. În timpul prezentării vorbea cu colega mea, deranjând speech-ul. Foarte frumos modelul dumnealui. Mă bucur că mai există astfel de oameni. Not!
P.S. În ce lume trăim!