Pentru început, e indicat să găsești momentul “oportun”, acea stare care presupune să ai chef de învățat.

Te așezi confortabil în fața laptopului, conectat la internet, și dai un search pe youtube. Pe mine mă interesa să revizuiesc timpurile verbului englezesc și am găsit o doamnă tânără, entuziastă și creativă, care explică extraordinar de bine și pe înțelesul tuturor când, de ce și cum să folosești un anumit timp.

Având în vedere că voiam să-mi reamintesc și îmbunătățesc folosirea timpurilor, mi-am permis ca, în timp ce vizionam discuția dintre ea și un inventator de instrument muzical, să arunc un ochi și asupra activității denumite “manichiură”. Nu-s superficială, doar că uneori pot face mai multe lucruri deodată. Cred că vizionat de mai multe ori, filmulețele sunt de mare ajutor în învățarea rapidă a timpurilor (și alte elemente de gramatică despre care mai vorbește), mai ales că a creat și exerciții cu răspunsuri după câteva secunde, cât să ai timp să gândești și să răspunzi corect, pe deasupra scriind și pe o tăblița teoria. Ca la școală, cu cel mai bun profesor.

Îmi amintesc că acum vreo patru ani, tot prin 2008, anul meu “strălucitor”, începusem să învăț chineză, de la un nene Benny, tot pe youtube. La fel ca doamna profesoară, explică foarte bine. Reușisem să cunosc câteva cuvinte în această limbă încâlcită pentru noi, aveam chiar și un caiet în care notam ce învățam. Din păcate, din lipsă de practică am uitat tot ce reușisem să învăț atunci. Plus că n-am mai continuat, a fost o chestie de moment. Însă e un exercițiu bun pentru creier să îl soliciți cu noutăți, astfel scad șansele de diferite defecțiuni ale acestuia, apărute atunci când stă. Așadar, pe treabă cu o limbă străină!

P.S. Acum chiar că nu mai e nicio scuză să nu învățam o limbă sau să îmbunătățim alta!

 Primul pas este o scurtă plimbare până la magazinul care vinde vopsea, acuarele, paiete, blaturi din lemn și alte accesorii ce ți-ar putea fi de folos pentru a realiza un cadou frumos, unic și personalizat.

Tot ce îți trebuie pentru un ceas este o formă din lemn (cerc, pătrat, fluturaș, etc), un mecanism de funcționare, culori/ orice alte materiale care credeți că se potrivesc și multă imaginație. Cred că este un cadou frumos, o amintire imposibil de uitat (chiar dacă îl aruncă în vreun colț, îl va găsi la prima curățenie), plus că oricine are ceas pe perete (mai puțin eu).

Următorul pas este să încercați din greu montarea mecanismului, sau să rugați un inginer să vă ajute. A, și o baterie, neapărat.

Haideți să vă arăt ce a ieșit

 Desigur, este departe de perfecțiune, de aceea este HM și nu industrial, însă are farmecul lui. Ce părere aveți despre mica inițiativă?

P.S. Ador culoarea “somon” (cea de pe fundal- nu e atât de clară pe cât mi-aș fi dorit să fie în poză).

La mijlocul cărții de colorat era o pagină cu abțibilde.

-Uite o inimioară!

-Inimioară…

-Inima ta unde e?

-Aici (în mână, abțibildul).

-Uite, e aici (arăt în dreapta, știți că fetele încurcă direcțiile- o caracteristică a dislexiei).

-Nu e! (pe bluză)

-Ai dreptate, e aici (îi arăt în STÂNGA SUS).

E în tine și bate… Simți cum bate?

P.S. Sentimentul acela minunat când știi că știe de la tine.

Se presupune ca in Romania trebuie sa existe o camera speciala, separata de celelalte, unde tigarile aprinse sa fie absente. Ei bine, acolo am intrat si eu azi, am stat chiar langa un afis mare “Fumatul interzis”, dar ghiciti ce: duhnesc toata a fum de tigara, pentru ca aproape toata mesele aveau scrumiere pline de mucuri de tigara.
Degeaba avem reguli daca nimeni nu le respecta.
In Italia, daca vrei sa fumezi, iesi afara. Nu conteaza daca ninge, ploua sau e vijelie. E alegerea ta, iti asumi riscurile vremii, nu le pui altora sanatatea in pericol. Intr-adevar, exista un acoperis pe o mini-terasa sub care poti trage linistit din taietorul de sanatate.

P.S. Telefonul meu nu a putut fotografia scrumiera si afisul, nu avem blit.

Ce facem atunci cand suntem tratati necorespunzator? Cand nici macar “Buna ziua” nu ni se da de la cineva care ar trebui sa faca asta cu zambetul pe buze?
Tin minte ca in Anglia, un copil era speriat ca i-am zambit. Revenind in Romania, rar intalnesc angajati care sa fie amabili. Unii mai- mai te-ar da afara pe usa doar pentru ca sunt indispusi. Inteleg ca motivatia organizatiei lasa de dorit, insa cu ce au gresit ceilalti din jurul tau, incat sa-i tratezi asa?
Cum ma laudam aici, de azi am inceput sa ma misc, insa ma incomodeaza groaznic faptul ca trebuie sa ma opresc in apropierea locurilor unde imi aduc eu aminte ca sunt caini ( de pe vremea cand aveam catel, trebuia sa evit anumite zone), pentru ca vreau sa elimin posibile conflicte om-caine. De asemenea, sunt satula de comentariile rautacioase si fara rost ale celor care privesc, ca si cum s-ar intampla ceva extraordinar in fata ochilor lor. Ce-i in neregula cu o persoana care alearga? Sunt buni de dat “sfaturi motivationale” de tipul “ai obosit? Hai, nu mai sta, treci si alearga”. Chiar nu vad niciun rost aici. Fiecare isi vede de treaba lui.
Deci, care e solutia pentru a educa putin lumea?

P.S. Solutia pe care o vad eu: intrucat oamenii sunt dependenti de TV, zic sa inlocuim programele tip talk show si pe BD cu ceva mai educativ si tradus, sa nu ne chinuim ochii citind subtritrati. Si niste profesori adevarati ar mai fi de ajutor.

Ati observat ca atunci cand sunteti indragostit, imediat sesizati absolut tot ce tine de respectivul norocos: nume, nume de familie, marca masinii lui/ei, culoarea masinii lui/ei, etc, oriunde va aflati?
La fel ca atunci cand te asezi in pat si exact in aceeasi fractiune de secunda suna la usa sau vi s-a facut sete si trebuie sa va ridicati dupa paharul de apa.
Exact asa mi s-a intamplat, pentru a doua oara, cu sunatul la 112, apel unic de urgenta. Mergeam spre un loc de povestit, impreuna cu MD, cand auzim un tipat “fetele, fetele”. Desigur, in acel parc, unde se petrece actiunea, mai erau si alte fete, dar ghiciti ce: toate si toti se uitau si mergeau mai departe. Vocea era a unui om “cazut”.La un moment dat, un tanar ii spune prietenei ingrijorate: “Lasa-l, ca nu poate sa mearga”, desi pe jos era gheata, poate se lovise. Fiind bezna si noi la ceva departare, nu prea vedeam bine cine era acolo si eram cam fricoase sa ne apropiem, victima parea si chiar era in stare de ebrietate.
Stam noi, dezbatem- sa mergem, sa nu mergem, sa chemam ambulanta, sa nu. Absolut toti oamenii treceau pe langa bietul “actor principal” din parcul Mitropoliei, total nepasatori. Nici unul nu s-ar fi oprit sa-l intrebe cum se simte, ce s-a intamplat.
3-4 minute trecute. Zic: “Gata, sunt la ambulanta”. Deni zice ca nu, insa mai astept putin, timp in care altii trec ca pe langa un om invibizil. Ma supar pe aceasta indiferenta si sun. Ring, ring, nu raspundea nimeni. Cand sa inchid, raspunde o doamna indispusa, desigur. Ii explic situatia, ca e intins, ca nu se ridica, ca mi-e teama sa ma aproprii, ii zic unde suntem si zice sa ma duc sa-l intreb daca vrea sa vina o ambulanta. In timpul conversatiei vin rapid doi tipi tineri si il iau de brate, ducandu-l la o masina. Cand treceau pe langa noi, i-am intrebat daca vor sa chem ambulanta, ca tocmai vorbeam cu dispecera la telefon. Ei nu, nu, tipul in stare totala de ebrietate ranjea la noi si ne intinsese mana in semn de prietenie, opunand rezistenta fata de amicii lui. Desigur ca n-am impartasit gestul cu el, eram ocupata sa stau focusata la certurile doamnei din telefon care, ma avea in baza de date, in urma unei situatii similare “Domnisoara E., nu se suna asa, sa punem ambulantele pe drum”. -“Dar era pe jos, nimeni nu-l ajuta, bla bla”. “Bine, bla bla, la revedere”. Si tranteste telefonul.

P.S. Ce facem in cazul asta, mai sunam, sau nu la ambulanta? Ca victimele se ridica tocmai cand raspunde dispecerul…

Fiecare isi creste propriul copil (vorbim aici despre cei doriti, nu aparuti din intamplare), asa cum stie mai bine, asigurandu-i tot confortul material si spiritual. Am o teorie, nu stiu daca e cineva care a scris-o pe undeva, nu cred ca am citit-o, cred ca am debitat-o, cum ca al nostru comportament este o suma a celor din jur, predominant cel al apropiatilor: mama, tata, frati mai mari, bunici, etc (e teorie generala, nu doar pentru cum ne crestem copilul).
Eu cred ca am primit si…mai primesc, inca, o educatie exceptionala de la parintii mei. Si am multe dovezi ca asa e, insa nu asta voiam sa spun, ci ca am dat mai departe si puiului de om urs. Asa fac si parintii lui, la fel si Lia. Mi-ar placea sa vad un om minunat, peste cativa ani…si voi vedea, sunt sigura. Inca de pe acum e un copil-model.
Discutia a pornit de la un taximetrist, care mi-a spus de zeci de ori, desi eu nu ii prea acordam atentie (acum va intrebati unde e educatia aia excepetionala de care vorbesc mai sus, dar nenea era iritant), ca nu e bine sa ii dau copilului de mancare asa, pe strada, in autobuz, undeva unde nu e acasa, ca trebuie sa rabde. I-am spus, in cele din urma ( se pare ca nu sunt chiar atat de needucata), ca are 2 ani jumate si ca venim de la spectacol (de opera, Frumoasa din padure adormita) si ca n-a mai mancat de dimineata, sarise peste o masa si cerea ceva de mancare (ceea ce se intampla extrem de rar). Asa ca il hraneam cu bucatele de fructe. Vazand ca am dreptate zice: “Da, dar igiena unde e”. Zic, m-am spalat pe maini inainte. “Da, dar praful?”…Suntem in masina!!!! In fine, dupa am devenit “needucata” de-a dreptul si nu l-am mai bagat in seama.
La fel si o “doamna” taximetrist…dadea lectii de gramatica unui prichindel cu 50 cuvinte in vocabular.
Ideea e, poate intr-adevar am gresit, dar nu-mi baga pe gat conceptiile tale invechite. Lasa-ma sa decid singura daca le iau in considerare sau nu.

Micutul nostru pinguin

P.S. Multumesc pentru intelegere!

24 ore are o zi, in mod normal. A mea a inceput aseara. Mi-am sunat o prietena care se pregatea sa iasa si s-a gandit sa ma invite la distractia de sambata. Am acceptat bucuroasa invitatia. Ne-am simtit bine impreuna, ca de obicei.
S-a format o traditie, dupa distractie urmeaza o vizita la mine, asa ca de data asta am preparat o bautura delicioasa din portocale, lamai, patrunjel, menta si putina apa. Si una pentru o raceala ce ne incerca pe toti, tot din chestii naturale si neprelucrate. Dupa povesti despre dentisti, despre copiii nostri si despre amintiri din copilarie, a fugit acasa pentru a se intoarce dimineata pentru o cafea shot delicioasa, in cescuta maro. Apoi am desfasurat activitati feminine, dupa care am mai stat o data la povesti, ca mult trecuse de cand nu mai vorbiram. Din pacate, a trebuit sa plece pentru a se tine de o promisiune. Asa se cade, nu?
Intorcandu-ma in camera, cu o mana in sold si cu una scarpinand creativitatea, m-am asezat pe calorifer sa ma incalzesc putin. Brusc, mi s-a aprins beculetul magic. Mi-am dat seama ca geamantanul de langa calorifer bloca apa calda sa iasa sub forma de caldura prin dreptunghiul de fier alb. Si ce mi-am zis? E timpul pentru modificari! Asa ca am scos tot din dulapuri, am pus ce nu-mi trebuie momentan in geamantan si hop cu el pe sifonier. Am pus jos cutiile cu maruntisuri, acopera foarte putin din suprafata caloriferului, deci va fi mai cald la mine in camera. Iglul se va topi. Si bine-mi pare. Cu ocazia asta am pus la punct avalansa de haine, sunt aranjate de parca maine plec si le las acasa. Le mai dau cateva ore de liniste, maine vor fi din nou rascolite. Cred ca le place, nu fac niciun efort sa se aranjeze si ele singurele.
Cu ocazia curateniei de duminica, am dat peste o vopsea speciala, cumparata pentru a-mi vopsi cizmele albe. Constiincioasa, am mers sa fac provizii de acetona (era musai), dupa care m-am apucat de treaba. Eu zic ca a iesit bine, vedem maine pe lumina daca e asa sau nu.
Asadar, am avut 24 ore folosite util.

P.S. Si termin ziua cu o baie fierbinte si 3 pahare de bautura super-delicioasa. Noapte buna!

Va mai amintiti evolutiile mele de anul trecut? Ei bine, am uitat sa mentionez una foarte importanta atat pentru mine, cat si pentru cei apropiati.
De cand au aparut asa zisele unghii false- cu gel, si prietenele insistente in privinta bunastarii mele si al aspectului meu fizic, am decis sa am si eu, in sfarsit, maini frumoase, dupa 20 ani de ros unghii. Obicei urat, stiu, dar nici oja nu-mi placea, nici ardeiul iute pus pe degete, iar pe mine zau ca nu ma deranja gestul acesta. Facea parte din mine, doar.
Fiti linistiti, se intampla acum doua ierni/primaveri. Intre timp am renuntat, si nu pentru ca ma plictisisem, ci pentru ca plecam in Italia si niciuna din fetele care se ocupau cu intretinerea nu mi-a raspuns la mesajele de pe FB scrise in engleza (nationaliste).

Poze cu unghii roase nu am, cine ar poza ceva urat?

Cum spuneam, cei din jurul meu sunt scutiti de remarci de tipul “Scoate mana din gura!” spuse o data la 3-4 minute sau de plesnit peste manute.
Ceea ce e super, totodata incruntarile mele s-au diminuat. Va dati seama ca nu ma bucuram ca eram certata mereu din cauza asta.
Atentie! Nu toti cei care se ocupa de unghii false le pot da jos asa cum trebuie.

P.S. Naturalete sau falsitate?