Vorbesc despre cea tinuta cateva zile, nu o eternitate, in sertarul din bucatarie. Reteta o stiu de la bunica, o facea pentru masa de dupa somnul de frumusete, cand ramaneam la ea, dar si pentru a ma suna sa merg in vizita.
Pentru realizarea deliciului, ne trebuie: felii de paine invechita, lapte, oua fierte moi (in functie de cate felii de paine avem si de cat de mari sunt acestea), branza sau cascaval si putin unt sau ulei, pentru uns.
Fierbem ouale, stiti voi cum. Cand sunt gata, le punem sub apa rece pentru a le decoji mai usor. Intre timp, ungem un vas de iena cu unt sau ulei, punem lapte intr-o farfurie adanca (depinde de cate portii faceti, de feliile de paine). Pentru inceput, puneti putin lapte, si daca mai este nevoie mai adaugati pe parcurs. Scufundati rapid feliile de paine in acesta, dupa care aranjati-le in vas/tava. Puteti pune piper peste ele. Taiati ouale in doua si adaugati-le cu galbenusul in sus, pe fiecare felie de paine. Deasupra adaugati branza/cascaval ras sau taiat cubulete, daca sunteti mai comozi. Dati la cuptorul preincins, circa 20 minute, pana se topeste cascavalul si se rumeneste oul. Pofta buna!

P.S. Fara poze, de data aceasta am uitat de untul intins pe tava. Oops…

2007. Eu, Den, Ionut si altii din gasca “voluntariatului” eram la Vanatorul intr-o tabara pe tema antidrogului. Zi grea, ursul prin preajma, ne retragem toti intr-o camera, pentru povesti. Fiind antisociala si extrem de obosita, m-am intins, cu toate ca lumina era aprinsa si ceilalti colegi radeau si vorbeau pe un ton normal. Dar asta nu m-a impiedicat sa adorm de cum am atins perna cu capul. In mijlocul noptii, m-am intors pe partea cealalta- amintindu-mi unde sunt si am deschis putin ochii sa vad ce fac ceilalti. Nu prea prindeam ideea..era intuneric – m-am gandit ca vorbesc cu lumina stinsa, pentru ca imediat ce m-am intors cu spatele la Den, ea s-a intors catre mine si a inceput sa-mi povesteasca ceva, daca nu ma insel era o dezbatere. Ca o prietena buna ce sunt, am revenit cu fata la ea, pentru a o asculta, chiar daca asta insemna sa pierd din putinele ore de somn pe care le mai aveam de dormit. Aproband-o, m-am trezit dintr-o data ca nu mai inteleg o iota din ce-mi spunea. Auzeam doar “behstagtyrprfga”. Zic, de la somn nici n-o mai inteleg pe fata asta care are ceva pe suflet de impartasit cu mine, acum ca toti dorm. O rog respectuos sa repete ultima fraza, si ghiciti ce face ea. Se intoarce pe partea cealalta si tace. Zic no, poate a vazut ca sunt somnoroasa si s-o fi gandit ca nu inteleg nimic, oricum, din ce-mi zice si o lasa pe urmatoarea zi. Stand si analizand, mi-am dat seama ca de fapt vorbea in somn. Scumpa de ea, socializa pana si cand dormea.

P.S. Si amintirile sunt bune la ceva, te fac sa zambesti in zori de zi.

Fiindca am fost prea comoda sa-mi fac permis la biblioteca si sa imprumut carti ( de la una nu pot, dar nici de la cealalta, la care pot, nu m-am straduit sa ajung), am rugat o prietena care va lipsi vreo 2 saptamani sa-mi aduca ce carti are pe acasa. A venit cu vreo 5. 4 despre chestii sentimentale, empirice sau stiintifice, iar una despre bune maniere. Ghiciti cu care am inceput.
Cu ocazia asta am invatat chestii noi, pe care nu le stiam sau… faceam. Asadar am decis sa ma tin de ele, de cele invatate azi.
La pagina 247 se vorbeste despre galanterie. Adica gesturi ce ar trebui sa le stie si aplice orice barbat, de aici rezultand ca n-ar fi rau, din cand in cand, sa trecem in revista asemena obiceiuri, citite intr-o carte in domeniu. Si nu numai, le putem prelua si observand de la cei care “se pricep” mai bine ca noi.
In fine, prima carte este gata de restituit. Imediat o sa trag la sorti care va fi urmatoarea, norocoasa posesoare de o pereche de ochi cititori.

P.S. Cine intra primul in restaurant, deci?

Nici nu-mi mai aduc bine aminte daca am jucat vreodata leapsa.
Cum niciodata nu e tarziu, am sa primesc bucuroasa leapsa de la Tina, pentru ca ma “prinde”. Din 2007 tot asta fac. Chiar am vrut sa scriu despre experientele mele, sa le impartasesc cu voi, insa cred ca ar mai bine sa nu o fac. Cel putin momentan.
Asadar, sa trecem la treaba:

Prima asociatie/fundatie din Romania care iti vine in minte cand te gandesti la voluntariat este: Desigur, Salvati Copiii. Este organizatia in care activez din 2007, in mod constant. Si unde imi place la nebunie ce fac.

Dar companie care sprijina voluntariatul: LA intrebarea aceasta nu prea imi vine niciuna in minte, dar as spune totusi banca Raiffeisen pentru ca sponsorizeaza ONG-urile, unde este nevoie de voluntariat. Si unde sunt finante si proiecte sociale sunt si voluntari.

Persoana publica din Romania care reprezinta cel mai bine voluntariatul este: Andreea Banica. Recent am vazut o emisiune unde spunea ca avea o functie inalta la UNICEF, insa neremunerata. Bravo ei, face o treaba nemaipomenita! Bravo si pentru Andi Moisescu.

Daca voluntariatul ar fi o culoare, atunci ar fi: Hm, oricare…mie imi plac toate culorile. Ar fi un mozaic de culori. Nu stiu daca exista o emblema a voluntariatului, universala, insa ar trebui, daca nu avem asa ceva.

Daca voluntariatul ar fi un sentiment, atunci ar fi: Cu siguranta, COMPASIUNE!

Te-ai implicat in vreun proiect de voluntariat anul asta? Daca da, care? Anul acesta am avut parte de cea mai frumoasa experienta de voluntariat, unde am fost tratata ca un angajat, desi nu eram, unde am dat ce am avut mai bun din cunostintele mele, unde m-am daruit 100%, unde mi-am dedicat doua saptamani full time (a trebuit sa plec, m-as mai fi dus). Din pacate, nu o sa va spun decat ca era o situatie foarte delicata a unor adolescenti, dar care, sper eu, s-a remediat macar putin de tot dupa timpul petrecut impreuna.

De ce te-ai implicat? Ce te-a facut sa fii acolo? Cine, mai degraba. Exista o persoana foarte exntuziasmata care a avut intotdeauna incredere in mine si care ma lua oriunde era o oportunitate de dezvoltare personala. Pe calea aceasta iti multumesc, Den! A doua persoana este cea care mi-a pus in fata alternativa de a studia asistenta sociala si nu economie (Ce bine ca am ales-o pe prima!).

Ce ai schimba la experienta avuta acolo? In experienta amintita mai sus, chiar nimic. Poate doar sa fi mers din timp, sa fi stat mai mult acolo, printre tinerii aceia.

Cum putem motiva romanii sa se implice mai mult in activitati de voluntariat? Eu nu cred in activitatile facute pentru ca “trebuie”. Important e sa iti doresti. Stiti vorba aceea, “dragoste cu sila nu se poate”. Poate este datoria voluntarilor activi sa ii stimuleze pe ceilalti, insa intr-un mod delicat, astfel incat sa nu se simta obligati. Chestie de finete.

Titlul unei campanii nationale cool de promovare a voluntariatului ar fi: “Plantam fapte bune” exista un proiect cu acest nume, mi se pare potrivit. Pentru un nume nou trebuie un brainstorming.

P.S. Cate-un pic de la fiecare si putem face o fapta mare!
P.P.S. Dau mai departe leapsa oricarui voluntar.

Foarte rar aprind televizorul si cand o fac, il butonez sa vad ce se mai difuzeaza. Desigur, de fiecare data trec peste canale de muzica pe care personal n-as asculta-o niciodata si ma intreb cum altii o pot face. La fel si cu desenele. Mereu m-am intrebat daca exista vreun pui de om care sa se uite la desenele acelea (cretine, as fi spus, insa n-o sa le mai numesc asa pentru ca le-am gasit rostul) cu animale care se leagana de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga, ingangurind sunete neintelese (poate ar fi fredonat cantecele populare, insa banuiesc ca se difuzeaza in mai multe tari, iar putine cantece pentru copii sunt universale).
Probabil ca n-am inteles niciodata de ce unii copii se uita la desenele acelea pentru ca pana acum n-am mai avut in grija unul. De sora mea se ocupau parintii, plus ca eram prea mica si fara experienta de acum pentru a deduce folosul desenelor animate. Nici acum nu prea inteleg de ce s-ar uita, daca n-ar fi cineva sa le explice ce se intampla acolo. De exemplu, desenele difuzate pe postul la care ma uit cu puiul de urs mi se par potrivite pentru varsta lui de aproape 3 anisori. Stand in casa, vine momentul cand se termina discutiile. Cantam, recitam, dar la un moment dat avem nevoie de ceva in plus, de un imbold. Asa ca ii explic ce se intampla pe ecranul cel mare suspendat de perete. Acum stie cu ce se ocupa pompierii, cine aranjeaza masa intr-un restaurant, cum trebuie sa ne purtam, vedem animale (aici ne solicita imaginatia, ca ei fac combinatii de ursi cu pisici, iar noi aducem argumente sa vedem ce e, de fapt). Cu ocazia aceasta mai repetam culorile, invatam incet, incet sa numaram, ne amintim cum fac diverse animale. De asemenea, cu ocazia desenelor am identificat instrumentele muzicale pe care le-am invatat din difuzarea concertelor de muzica clasica (la concert sunt jocuri de scene, filmeaza doar parti, focuseaza pe cel din fata- detalii tehnice, pe cand la desene instrumentele se misca lent, astfel incat ai timp berechet de explicat ce si cum).

Verdict: desenele animate sunt folositoare.

Desigur, nu toate desele sunt educative. Pentru ca niciodata n-am intelese ce zicea acolo Jhonny Bravo, de curand am zis sa vad ce spunea blondul gigolo si…nu pricep deloc cum au fost lasate acele desene sa fie difuzate copiilor. Intr-adevar acum mi se par amuzante, m-am uitat o data, dar a doua oara nu cred ca voi mai trece prin replicile lui inspirate, dar nepotrivite pentru pusti si pustoaice.

Leila

P.S. Pana si pisica se uita cu noi la TV.

Azi m-am amuzat pe seama puiului de urs pentru ca a fost simpatic cum nu va imaginati.
Venise vremea pranzului, asa ca am pregatit impreuna masa. El in scaunel, eu pe langa aragaz, vase pentru a fi totul in regula. Am mancat aproape tot, dupa care a tinut sa ma anunte ca nu vrea sa doarma, in doua feluri chiar: “nani nu”, “nu domim”. Zic bine, du-te si mai joaca-te pana spal vase, ca-s multe azi. De obicei stam impreuna pana se termina tot ritualul pranzului, insa azi am schimbat putin regula. Dupa un minut, doua, ma striga: “Ocsanaaaaaaaa”. Ma duc sa vad ce-i baiul, imi arata ce frumos canta orchestra. Toata dimineata am ascultat muzica clasica, am invatat cateva instrumente muzicale si ne place.
Plec la vase. Toata urechi, sa fiu pe faza daca se intampla ceva. Deodata se aude doar apa care curgea. Inchid si merg rapid in sufragerie sa vad ce face puiul de om. Asezat in fundulet, isi sprijinea obrajorul pe marginea capanelei, sforaind de mama focului. Dormea dus. Am incercat sa nu il trezesc cu chicotitul meu. Mi-a iesit, insa n-am avut forta sa il iau in brate. Atat de amuzata eram de situatie. Daca l-ati fi vazut ce simpatic era… Pana in dormitor nu s-a trezit deloc, desi l-am chinuit ca pur si simplu nu reuseam sa-l tin in brate. L-am dus prins de subtioara. Cred ca din sufragerie in dormitor a dormit cel mai bine, ca dupa s-a fatait 2 ore jumate.

Cam la fel de amuzant era si puiul de urs

P.S. Se povesteste ca si eu adormeam printre jucarii, in timp ce ma jucam. Scumpa copilarie…

Uneori ne simtim singuri si alteori ne simtim bine ca suntem singuri. Adica fara pereche, partener, cineva iubit.
A fi singur inseamna sa suferi din pricina unei persoane dragi care nu ti-e aproape. Solitudinea este sentimentul de apreciere a libertatii, chiar daca cel drag nu iti e aproape. Eu cred ca exista tranzitia de la singuratate la solitudine. Pana la urma te obisnuisti. Pana la urma oamenii vin si pleaca. Pana la urma trebuie sa ne acceptam asa cum suntem.
Se spune ca daca meditam indeajuns, ne putem aminti ce anume am fost intr-o viata anterioara. Eu cred in existenta conceptului reincarnarii. Oare asa sa fie cu meditatul?
Ceea ce va spun aici am citit intr-o carte de interpretarea a Tarotului. Ceea ce imi place la aceasta lucrare este ca abordeaza toate subiectele dintr-o perspectiva optimsita, fara nebunii de felul “cineva o sa moara, viitorul este negru”. Este absolut normal ca dupa o perioada roz sa vina si una neagra. Ideea este sa apreciem fiecare parte a vietii, indiferent daca este buna sau rea.

P.S. Solitudinea este alternativa ideala a singuratatii daca stii sa o atingi.

In afara de bunele maniere obisnuite cu “multumesc”, sa asteptam cumintei pana ne vine randul- fara sa ne ingramadim, sa nu uitam sa ocupam locul scris pe bilet. Se mai intampla ca unii sa ajunga tocmai cand filmul incepe sau chiar si mai tarziu (nu e frumos), ceea ce inseamna ca ii vor deranja pe ceilalti cinefili in conditiile in care intarziatii nu isi gasesc locul.
Asa s-a intamplat aseara la “Dupa dealuri”. Am ajuns in sala cu un minut intarziere (de, asa e cand ai job), ne-am uitat pe rand si nu vedeam doua locuri libere unul langa altul, asa ca ne-am asezat mai in fata pe alte locuri neocupate inca (cu bune intentii, sa nu deranjam in jur), insa cei care au intarziat mai mult decat noi aveau rezervarea fix pe locurile alea. Si nici n-au fost prea gentili in exprimare, dupa parerea mea. Asa ca in timpul filmului ne cautam locurile noaste ocupate de altii, deranjandu-i pe oamenii prezenti. Urat din partea noastra, dar si mai urat din partea intrusilor, care (dupa cum s-a vazut de la distanta) ne spuneau ceva de genul “Uite cate locuri libere in fata”. Pana la urma ne-am linistit cu totii si puteam viziona in pace minunatia romaneasca printre sunetele de trosnete de floricele si miros de chipsuri total sanatoase.
Despre film a scris Victor, iar eu as adauga ceva personal, cum ca a trebuit sa citesc subtritarea in engleza (ce bine ca a fost!) la unele secvente din simplul motiv sa nu inteleg accentul moldovenesc.
Spre deosebire de Victor, eu eram foarte concentrata in asteptarea actiunii si a unui punct culminant neasteptat. Si desigur a unui final, dar de data asta n-am fost suprinsa ca nu a fost, de ceva timp raman suprinsa doar cand este. Zic “Ia uite ca se poate!”

P.S. Doamne-ajuta!

Pentru cati dintre noi cuvantul “sex” ne facea sa rosim doar auzindu-l, in urma cu cativa ani? Pentru cati dintre noi cuvantul “sex” ne atragea atentia, cu oricat discretie era spus, in urma cu cativa ani?
Ei bine, in zilele acestea “stim noi care cuvant” nu mai starneste rusine, roseata in obraji sau emotii in rostire. Este ceva absolut normal, auzim peste tot vorbindu-se, vedem peste tot practicandu-se, cumva ni se induce la nivel inconstiet ca am avea si noi nevoie. Exact ca acele produse care zac pe rafturile din baie si bucatarie fara sa le folosim, pentru ca sunt promovate peste tot si avem falsa impresie ca ne trebuie.
Sunt suprinsa, desi nu ar trebui, ca scene sexuale sunt amintite chiar si la teatru, ca de televizor nu mai vorbim demult.
Aseara am fost la teatru, la o piesa jucata cu spectatorii pe scena. A fost minunata senzatia de a fi aproape de actori, insa era deranjant sa vezi atat de aproape miscari cu tente sexuale. Puteti spune ca sunt inchisa la minte, insa mi se pare ca o piesa de teatru ar trebui sa aiba alte valori si standarde in ceea ce priveste scenariile. Ok, la stand up chiar inteleg. Unele glume mi se par extrem de amuzante, chiar daca au conotatii sexuale, insa cultura pentru mine ridica alte pretentii. Exista sexologia, cine vrea o studiaza, mi se pare inadmisibil sa ne fie bagata pe gat, pentru ca de aici pornesc o gramada de probleme: violuri, proasta crestere, maniere nule, etc.
Vara aceasta am lucrat cu cativa adolescenti cu oportunitati reduse (sa spunem asa) impreuna cu care am discutat cateva elemente de educatie sexuala. Socul a fost imens la depistarea modelelor pe care le au in ceea ce priveste problematica aceasta. Isi doresc copii de mici, familia nu are importanta, iar pe copiii lor isi doresc sa ii invete de prunci “de-ale vietii”. Sexuale, bineinteles.
Alina Plugaru, o stiti, demareaza un proiect pentru introducerea obligatorie a orelor de educatie sexuala in scoli. Facute cum trebuie si de cine trebuie, mi se pare o idee foarte buna, cu ocazia aceasta poate se incheaga si ceva valori si modele familiale si ale relatiei de cuplu printre tinerii nostri liceeni. Urmariti pe strada cum se poarta adolescentii…sar exagerat peste anumite etape ale vietii. Nu stiu de rusine, de respectul fata de ceilalti, incearca sa fie ca niste oameni mari…care oricum vor ajunge candva si isi vor dori sa fie iar tineri. Revenind la sex, am vazut ca se bucura si de diminutive, ca urmare a faptului ca nu mai este demult un subiect tabu. Probabil ati auzit de “sexut” sau “sexulet”. Se vinde peste tot, la tv, in reviste, in videoclipuri, in cluburi, la radio, in bus, unde vreti voi. E mai popular ca cei 7 ani de acasa. Pacat, un motiv in plus de haos. Mai ales cand ar fi trebuit sa fie ceva intimp, dar ramane la alegerea fiecaruia.

Macar sa ne informam daca tot facem treaba asta.

Nu-i asa ca pe “vremea noastra” asa era? Si acum in unele familii se schimba canalul sau se da inainte la astfel de scene…

P.S. Lucrurile gratis nu sunt gratis, de fapt.

Chiar daca am mai trecut 3 ani prin 1 octombrie si nu apriximativ 15 septembrie, tot mi se pare ciudat. Azi a fost prima data cand am fost la deschidere la facultate. Nu cred ca o sa-mi aduc aminte de ziua asta peste cativa ani, insa, imi aduc aminte de prima mea zi de scoala. Ne asezase doamna invatatoare in semicerc, pe mocheta. Stateam langa prietena mea, Catalina, ori mai erau ceva copii intre noi, nu mai retin, dar eram destul de aproape una de alta. De emotii, a inceput sa traga un fir dus de la fusta ei de un albastru puternic. Vazand doamna invatatatoare cum isi desirase imbracamintea, a taxat-o imediat, mititica incepand sa traga de fir si mai tare. Asta e singura amintire din acea zi. E vie de 15 ani. Ce a trecut timpul! si ce bine ca a trecut si cu folos. De azi incep un nou ciclu, de la care sincer n-am prea multe pretenii. O sa iau baza si am sa amplific cu puterile personale de folosire a materialului informativ disponibil. Imi pare foarte bine ca am pastrat legatura cu majoritatea colegilor, sunt niste oameni deosebiti. Ceea ce e interesant e ca am dezvoltat relatii puternice de prietenie mai ales cu cei cu care nu vorbeam deloc in acele vremuri. Aici e o poza din clasa I, dupa serbare:

Iar aici din anul III, la terminarea ciclului licenta. Desigur, alti colegi…sau colege. Si nu sunt toate.

P.S. Timp, incotro mergi?