Category Archive : Întâmplătoare

Când mergi la teatru, dar n-ai știut până în ultima clipă

Vineri, ultima zi dintr-o săptămână full, încă eram la jobul ocazional de după amiază. Abia așteptam să ajung acasă să mă trântesc pe canapea și să zac. Dar nu. Clientul meu mi-a daruit două bilete la un concert simfonic, la Teatrul San Carlo, unul din cele mai vechi teatre din Europa. Doar nu mă apucam să refuz, așa că în timp ce eu lucram, F. s-a dus acasă să-mi aduca haine de gală. Evident, n-am avut posibilitatea să mă pregătesc corespunzător pentru un asemenea eveniment, măcar cu un duș, așa că mi-am pus rochia lunga de saten, cu spatele gol si tocuri elegante peste transpirația de o zi de alergături și ridicat plozi simpatici:)). Și asta nu e tot. Pentru că toate astea s-au întâmplat pe repede înainte, n-am apucat niciunul să mâncăm, așa ca F. a intrat în supermarchet și a făcut cumpărături record (s-a uitat prea mult la Masterchef). Ne-am făcut două sendvișuri cu pâine și cârnăciori (o poftă mai veche de-a noastră), pe care le-am mâncat pe drum spre teatru și uite așa am ajuns fix la timp la spectacol unde parcă ne-au așteptat.

Nu mai fusesem înăuntru, pot spune că este un teatru grandios, cu balconașe, cu o coroană gigantică deasupra balconului fostului rege, cu oglinzi peste tot, rămase tot de la rege, foloseau pentru a vedea dacă regele aplauda sau nu, pentru a-l imita.

Displaying IMG-20170325-WA0004.jpg

 

Displaying IMG-20170325-WA0003.jpg

P.S. Respect pentru cultură. A altora, nu a noastră. A meritat toată osteneala și țigăneala 😀

Ziua îndrăgostilor sărbătorită prin cultura

Îndrăgostiți de Napoli. Asa suna îndemânarea primăriei pentru a instiga populația la cultura. Noi am acceptat invitația și am fost astăzi sa vizitam, într-o clădire aproape de gara, casa dell’Annunziata, un loc unde demult se lăsau copiii abandonați.
Casa aceasta, devenita intre timp primul spital specializat în bolile copiilor din Europa, era un fel de orfelinat. O mama care dorea să-și abandoneze copilul în primele zile de viata venea pe strada respectiva, la poarta casei și își lasă odrasla într-o roata. Trăgea clopoțelul, iar o sora o rotea  pentru a lua copilul. În cazul în care se credea ca într-o buna zi copilul va reveni în familie, mama lasă o medalie pe jumătate copilului. Eventual cu o mica scrisoare cu detalii despre copil. Read More

Joculete anti-plictiseala

Se intampla uneori sa nu stii ce sa mai faci sau sa fii in statia de metrou unde nu este semnal (de exemplu in Napoli), sa astepti la o coada care nu era in program, etc. Merg foarte bine si pentru a consolida spiritul de echipa in relatia cu partenerul.

Tocmai de aici a plecat toata chestia cu joculetele pe telefon, de la nevoia de a face ceva impreuna pentru a ne relaxa sau seara tarziu.

Primul joculet a fost un Quiz in italiana, destul de complex. Dar ne-am completat foarte bine jucandu-l, altfel singura greseam destul de des. Am descoperit si unul in romana, mi s-a parut destul de simplu si n-am mai continuat de unde ramasesem si nici designul nu era prea atractiv. Read More

Interviu de vară

Înainte să vin în Italia pentru a 3-a oară (sper că şi ultima, adică să rămân aici), am acordat un interviu unei tinere energică, deosebită şi activă în care am vorbit despre proiectele pe care le-am desfăşurat în vara aceasta şi despre munca de asistent social.

And how does that compare with what you wanted to do when you were 10 years old?

When I was 10? (She laughs.) I don’t remember, honestly, having a dream when I was 10. I used to play with the dolls, go to school, do my homework and my universe was pretty narrow. After I got to university, I started to broaden my horizon and if you wish I could tell you where I see myself in 5 years . (Of course I said yes) I see myself having a job, a job which is pretty important in the life of the community. I’ll have a family, children and a career, but I’ll also be very active in the social life.

6. Give us 5 words or phrases that describe your typical work day.

Involvement, activism, compassion, optimism and joy, goodwill, something coming from inside yourself, openness.

7. In a nutshell, how did you get to where you are right now? Name some of the most important milestones

I am here right now because of a friend of mine who took be by my hand and involved in the world of volunteering. This helped a lot personally and professionally speaking, because my degree was based on my activity in volunteering. The milestones were those in connection with my experience abroad because I had entered a whole new environment and I was totally unprepared, I had just adapted there. The biggest ones were when I had to find an agency abroad to do the practice courses. These are the most challenging moments I’ve lived so far.

Vă invit să daţi click aici pentru a citi integral interviul.

Un oraş frumos, într-o zi proastă

La fel ca şi săptămâna trecută, am pierdut trenul, cu o mică diferenţă de situaţie. Săptâmana trecută, din dorinţa de a face o bucurie unei doamne, m-am oprit în drum spre gară să cumpăr un ghiveci cu flori şi am nimerit la un domn în vârstă, abia trezit, care se mişca incredibil de greu, trenul a plecat din faţa mea odată ajunsă la peron, pe când ieri m-am uitat greşit la orar. Se pare că devine tradiţie să pierd două ore sâmbăta până la următorul tren.

În cele două ore am dat o tură de oraş, printre toţi acei oameni nervoşi, care îşi băteau toţi căţeii (nu exagerez, pe toţi i-am văzut!) şi care îţi smuceau copiii, care se agitau fără vreun motiv vizibil. De obicei acest comportament colectiv apare când plouă, însă era cald şi soare, după multe zile ploioase şi un potop.

IMG_20141101_162639

Cum ieri n-a mers nimic bine, inclusiv am pierdut un post foarte reuşit, pun cu linuţe toate lucrurile care au mers pe dos (cu menţiunea că niciunul nu a mers normal) şi alte câteva liniuţe cu ce am observat la oraş, după care poze, care btw, nici ele nu sunt prea grovaze, pentru că, nu-i aşa, ieri astrele s-au aranjat imediat după ce s-au trezit dintr-un somn lung şi dulce. Sau zbuciumat.

-am pierdut trenul şi am aşteptat două ore până la următorul;

-toţi violenţi şi parcă înnebuniţi

-am fost la Mc pentru un sandviş cu ou (care îmi place mult) şi o cafea. Am cerut-o cu lapte şi am primit-o fără, după 10 minute. Şi săptămâna trecută tot aşa incompetenţi erau;

-în apropeirea gării am experimentat iar frica, aşa cum deja mă obişnuisem anul trecut, doar că uitasem cum e. Am scăpat cu bine;

-la un moment dat mai aveam puţină baterie şi încărcătorul portabil era descărcat (îl mai folosisem doar o dată să încarc un dispozitiv. Nu ştiu… probabil de la atâta energie negativă s-a lăsat şi el pe tânjeală);

-vreo oră nu s-a întâmplat nimic (cele de mai sus s-au petrecut în 2 ore), după care am găsit marea de care m-am apropiat cam mult şi m-a invadat. Mare noroc cu încălţările impermeabile, mă mir că n-am avut adidaşii să stau udă la picioare toată ziua;

-după episodul acesta, m-am aşezat pe o piatră mare, iar când m-am ridicat mi-am dat seama că stătusem într-o baltă cu pietricele. Habar n-am cum de n-am simţit, eram prea afundată în gânduri, probabil…

-la supermarket nu mergea să plătesc cu cardul şi nu prea aveam cash;

-două ore fără nimic notabil (surprinzător);

-am ajuns în gară, nu mergea automatul de bilete. Am realizat după ce încercasem de vreo două ori. M-am scotocit de monede să iau de la bar, am găsit ceva pe acolo, în fundul portofelului; nu mergeau două compostoare din trei;

-trenul a avut întârziere 10 minute, nu mâncasem de ore bune, eram frântă şi mi se făcuse frig;

-în drum spre casă mă gândeam să-mi iau doar o plăcintă tip pizza, că poate am acasă ceva pe placul meu în seara aceea. Nu aveau decât cu carne şi doar posibilitatea să plătesc cash. Iniţial mi-a zis un preţ, preţul pentru cel cu roşii, comandasem unul că muream de foame şi costa mai mult. Dă şi caută în toate buzunarele. Hai că am găsit;

-ajung acasă, nimic notabil până intru în duş. Mi-am dat seama după ce eram sub apă că nu mai e gel. Câte să se mai întâmple?

-am pierdut minunăţie de post cu minunăţie de poze şi chimie între cuvinte;

Dacă vi se par puţine, mie mi se par multe pentru o singură zi. Într-un an normal, toate mi se întâmplă în 12 luni, dar anul ăsta e nebun. Să ştiţi că mai era o liniuţă, cea mai importantă, însă o ţin secretă.

Acum să vă spun partea frumoasă a excursiei.

De cum am ieşi din gară, am zâmbit. Priveliştea din prima poză era foarte primitoare şi promitea o excursie faină, cum a şl fost dacă ştergem detaliile de mai sus din peisaj.

Mi-am permis luxul de a merge pe străzi după placul inimii, ba la stânga, ba la dreapta, ba după frumuseţe sau după cât de îngustă era aleea. În acest oraş sunt mulţi tineri, spre deosebire de oraşul Foggia (despre care n-am scris că era seară şi nu am făcut poze), unde sunt mulţi bărbaţi în vârstă.

Un amănunt foarte interesant e că blocuri ultimul răcnet erau ori perete în perete, ori vizavi de cladiri de acum multe sute de ani. Ceva ca acest proiect, numai că live în Bisceglie.

Mi-a plăcut mult portul, cu bărcile şi vapoarele parcate la dungă, la linie şi în ordine completă. Ce să mai, nişte profesionişti pescarii de aici.

Un alt lucru care mi-a atras atenţia a fost modul de a-şi pune rufele la uscat cei care aveau casele la parter. Efectiv le agăţau de perete. Puţin inestetic, dacă mă întrebaţi pe mine. Veţi vedea în poze despre ce vorbesc.

Mi-a fost recomandat să văd acest oraş şi recunosc că mi-a plăcut mult. Nu ştiu dacă altfel eram aşa încântată după ziua aceea nebună.

Cu ochii după străduţe, n-am reuşit să ajung în punctele cheie, mai ales că mi-a luat o oră să mă întorc la gară, numai bine mi-am luat o marjă mare de eroare, altfel mai stăteam pe acolo încă patru ore.

Vă las să vă bucuraţi de poze.

                             Marea… te cheamă la ea

IMG_20141101_134528

                                        Mini parc de distracţie, sub biserică

IMG_20141101_125112

Clădire veche, înconjurată de două noi. Observaţi cât de îngustă e în partea din faţă

IMG_20141101_130249

                       Clădire veche vs. clădire nouă

IMG_20141101_130604

                       Rufe pe perete

IMG_20141101_132920

                                 O străduţă şi un italian

IMG_20141101_123757

                       Portul

IMG_20141101_133253

IMG_20141101_133534

IMG_20141101_134054

                                 Centrul vechi

IMG_20141101_144215

IMG_20141101_125051

                                 Scuter alb

IMG_20141101_144425

Despre poza cu pisica în braţele statuii aş putea vorbi un post întreg 🙂

IMG_20141101_145131

                       Ordine şi disciplină

IMG_20141101_145355

                   Peretele iubirii declarate! Ti amo până la doamne doamne şi înapoi…

IMG_20141101_145748

                                 Centrul vechi

IMG_20141101_153847

                                Privelişte

IMG_20141101_154830

                                 Un bloc „oxigenat”

IMG_20141101_161845

P.S. This is Bisceglie, Puglia. Merită văzut, indiferent cât de proastă e ziua!

Un fel de “investigator”

Italienii si cu mine facem o echipa excelenta. As putea sa imi fac o pagina de facebook tip “Humans of New York” intr-o zi.
Azi, in autobuz, am stat de vorba 30 minute cu soferul, pentru ca m-am trezit ca nu mai aveam bilete (merg pe jos de obicei), dupa care m-am gandit ca e prea departe compostorul si i-am cerut un pix sa il validez, dupa care ne-am pus la povesti. Tipul, foarte manierat (aproape nu intelegeam ce spune, aici se vorbeste la persoana a doua si cu avocatii si cu bunicii si cu prietenii, cu oricine, iar el imi vorbea cu “dumneavoastra”), spunea ca lui ii place orice serviciu ar face, pentru ca ii asigura traiul si oricum, daca nu accepti ceea ce ti se intampla, nu ajungi nicaieri. “Eu gandesc altfel, gandesc la un alt nivel, trebuie sa iti accepti munca si sa o faci cum trebuie”. Il intrebasem care job i-a placut cel mai mult si toate erau egale pentru el, caci le facea pentru rezultatul final. A lucrat inca de la 9 ani, intr-un magazin sa aranjeze marfa, dupa la o spalatorie auto, dupa sofer de bus (de 7 ani). Are un frate cu sindromul Down, asta a propos de munca mea. Pentru ca a fost o perioada dificila in Italia, in 1993, s-a transferat la Bologna pentru a lucra acolo. A facut tot ceea ce a fost necesar pentru o paine, nu s-a dat inlaturi de la nimic. Intalnirea cu omul asta a fost asa… o intalnire de tipul o lectie de viata- capitotul despre acceptare a ceea ce faci, a cine esti si ce poti.

P.S. Avea niste ochi mari si albastri de numa.

Episod de fericire

Stefan Banica va intreaba “Ce e dragostea?”, iar eu va intreb ce e fericirea.
Va dau un exemplu de ieri seara.
Dupa o zi plina, ajung, in sfarsit, la magazin. A trecut o saptamana de cand am frigiderul gol. Pizza e buna aici. In fata vitrinei cu branzeturi, decideam ce sa iau, putin incruntata ca italienii vorbeau in loc sa se ocupe de client. I-am spus ce sa-mi adauge in cosul meu, dupa care, vanzatorul, cu fata lui luminoasa si ochii sclipitori (exact opusul meu la 20:00 seara) mi-a spus ca azi (adica ieri seara) se intoarce sotia lui (“No, toti mergem la seriviciu pana tarziu”).
Evident, n-am ratat ocazia de putina palavrageala si am aflat ca vine din Kenya, unde a fost plecata timp de doua luni (i de parea o perioada infinita; intr-un moment din viata mea asemanator, am asteptat si mai mult, dar nu i-am mai zis, era prea fericit), nevasta se ocupa de persoanele bolnave, fiind infirmiera si e foarte noroasa sa aiba un sot care o iubeste atat de mult, care radiaza de fericire necontenit cand se gandeste la ea si care opreste lumea pe strada sa o informeze ca se intoarce din Africa. Sper ca si sotia stie cu cine “s-a inhaitat”. Colegul vanzatorului glumea ca vine cu Ebola, insa, parere mea e ca vine cu multe de povestit si cu sufletul senin.
Desi s-a prins din prima ca nu sunt italianca, tot mi-a povestit. Cred ca era in stare sa caute pe google translate traduceri daca nu vorbeam engleza sau limba lui, numai sa stiu cat o iubeste si ca se intoarce dintr-o misiune dificila.

P.S. Ieri am cunoscut o eroina!
Ok, poate si un mic erou.

Alb

image

Un cer spectacular

image

Belvedere

image

Scari

image

Asa mica si abia statea acolo

image

Bolta

image

Spre casa

image

Mare si cer

image

Putin verde

image

Flori

image

Centru

image

Seara

image

Reno inovator

image

Balcon

image

Frumos

image

Fereastra deschisa

image

Ultima poza

P.S. Se numeste orasul alb, in jrma unei epidemii, toate casele au fost date cu var pentru dezinfectie, ramand acest obicei si acum. Ostuni, Puglia

Colt de rai

image

image

Mare cat cuprinde

image

Pare a fi “Micul print”

image

O strada lunga si ingusta, pe care se afla o masina albastra

image

Partea mea preferata!

image

Printre strazi

image

Peste tot… albastru

image

Bolta de flori

image

Doi pasi mai incolo… Cadru

image

Favoritele mele, scarile

image

Usi vechi, interior ultramodern

image

Observati numerele casei

image

Indemnuri

image

Slogan

image

image

Oare Mark Twain a fost aici?

image

Mare verde

image

Pictura. Ma gandesc ce bine i-ar sta si usii noastre putin pictata!

image

Flori la inaltime

image

De o parte…

image

… si de alta

image

O viata impreuna

image

Si o priveliste de neuitat

P.S. Acesta este orasul Polignano a Mare. Daca veniti aici, musai inghetata de la “Supermago”.

O calitate deosebita a tipilor

Nu sunt putine datile in care baietii au avut dreptate in privinta prieteniei dintre doua fete.
Se intampla mereu, cel putin in viata mea.
Prima situatie a fost in clasa a noua, cand iubitul meu de atunci mi-a atras atentia sa fiu atenta in privinta a doua tipe pe care le credeam prietene. Cu una dintre acestea a avut perfecta dreptate, stiam si eu ca are, insa incapatanarea si negarea mea au fost in frunte, pana cand s-a adeverit predictia lui si m-am linistit. Cu cea de-a doua “prietena” am intrerupt relatia pentru un timp, dupa care am reluat-o intr-un mod distant si sanatos tun.
A doua situatie e foarte recenta, un amic m-a intrebat de nenumarate ori daca sunt sigura ca vreau sa las pe mana unei “amice” (sper ca observati diferenta de termeni intre “prietena” si “amica”) o treaba foarte importanta pentru mine. Omul a venit cu argumente, eu stiam deja de data trecuta (situatia unu) ca nu se inseala, insa, din nou, am crezut mai mult in ea decat in el. Evident, din toate aceste povesti, eu sunt cea care a iesit cam sifonata si totusi… Nu m-am invatat minte.
Sunt absolut convinsa ca baietii astia stiu sa miroasa foarte bine cum sta treaba intre fete, indiferent de varsta sau experienta pe care o au.
Data viitoare ma voi baza pe “cel de-al saselea simt” al lor si mai putin pe ceea ce simt eu ca ar fi bine sa fac.

P.s. Numai bine ca ma indrept catre punctul in care nu mai cred in prietenie, asa ma voi putea baza doar pe mine in orice situatie. “Prietenii” nu sunt mereu ceea ce par… Iar simtul baietilor l-am dedus nu doar din experienta mea, dar si din experienta apropriatelor mele.