Întâmplarea  Maturizarea face ca anul trecut să nu-mi fi propus nimic pentru anul care se încheie. Un singur obiectiv am avut şi nu m-am ocupat nicio secundă să-l fac să se îndeplinească. Mi se pusese mie pata de şpagat. La ce-mi folosea? Nici kilele în plus nu-mi folosesc, dar măcar am fost fericită fără efort 😀 (mâncând) .

Nu-mi vine să cred că a trecut un an. Pe vremea asta, anul trecut, nu ştiam ce va fi. Pregăteam ultimele examene, ultimele proiecte, disertaţia,  voiam cu disperare un job, împliniri personale pe care le-am găsit, dar nu acolo unde am căutat.

Într-un final, s-a întâmplat bursa şi o dată cu ea miliarde de lucruri frumoase şi momente de neuitat.

Anul ăsta am muncit destul, am învăţat o grămadă de  chestii interesante şi importante, am crescut, am legat prietenii, am plâns, am citit cât pentru trei, mi-am pus tocuri mult mai des ca de obicei, m-am machiat de câteva ori, cu alte cuvinte… a fost un an perfect cu toate nebuniile şi lucrurile care n-au ieşit cum am vrut sau cum am visat eu.

Am urmat cursul normal, căci am învăţat că planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Am avut grijă să trec frumos şi elegant prin toate situaţiile, astfel încât acum să fiu împăcată. Am strâns destule pagini cu poveşti cât pentru o carte nouă, cine ştie în ce stare poetică mă prinde noaptea dintre ani…

Ce, a trecut un an? Parcă ieri am fost la cea mai tare petrecere din viaţa mea, revelionul din piaţa Romană.

Pentru că a fost bine fără obiective, iacă, nici anul ăsta nu-mi propun nimic. Aş putea să-mi propun să mai iau vreo 3 kile, poate nu mă ţin de asta şi mai slăbesc vreo 4-5. Mai reflectez asupra acestui fapt :D, până la urmă mai sunt câteva săptămâni oficiale până la începerea următoarelor 365 de zile. Parca îmi pare rău că se încheie, mi-a plăcut cum am trăit. Simt ca 2015 vine cu mai multe responsabilităţi şi implicit mai multă seriozitate, mai puţină copilărie.

Ei bine, rămâne de văzut!

P.S. Carpe diem, ce a fost nu se mai întoarce!

Din august ştiam că voi merge la Bologna. Am fost foarte entuziasmată, însă am ţinut în frâu sentimentul acesta, ca să mă concentrez pe lucrurile importante din prezent. Am făcut asta continuu, până am coborât din avion la locul cu pricina. Să fiu sinceră, aveam nevoie de o detaşare, de o plecare, de altceva. Chiar dacă am stat numai trei zile (pentru că m-am grăbit cu biletele de avion, însă ştiţi voi că nimic nu e întâmplător…), totul s-a aranjat de parcă aveam un orar făcut de acasă. Staţi liniştiti, de acasă doar am făcut check in-ul şi bagajul, în rest nici unde ajung nu ştiam.

Am sosit la gară, am luat micul dejun italian, bilete de bus, am găsit foarte uşor şi busul, am ajuns din prima la şcoala unde se ţinea conferinţa, v-am spus, parcă eram născută în Bologna. De obicei mă pierd, sunt ameţită, distrasă, neatentă. Probabil trebuie să mă trezesc mai des la 6, văd că funcţionez mai bine aşa.

Bon, am ajuns, am intrat, am luat în primire harta (da, aşa mare era, vă povestesc mai încolo despre şcoală, prin ochii unui alt om) şi programul. Cum câmpul auxiliarelor tehnologice pentru facilitatea independenţei persoanelor cu dizabilităţi este complet nou pentru mine, erau ochi şi urechi la toţi profesioniştii cu care am vorbit. Oameni dotaţi, prietenoşi, răbdători, bine dispuşi şi amabili.

La aceasta expoziţie au fost prezente şi persoane cu dizabilităţi, care nu stau ascunse, precum la noi, care mai de care mai dotate cu aceste auxiliare de ultimă generaţie; am fost plăcut impresionată. Am avut plăcerea să vorbesc cu câteva dintre ele din întâmplare, în cele din urmă rămânând cu poveştile pe care le împart cu voi. Că tot vorbeam de mărimea şcolii… în ultima zi mergeam spre ieşire, trecând pe lângă o persoană nevăzătoare. Cum sunt silenţioasă, n-a băgat de seamă că a trecut cineva pe acolo, însă l-am auzit întrebându-se unde e şcoala. Am mers o bucată bună de drum înainte, dar brusc m-am răzgândit, am făcut stânga-mprejur şi m-am dus să-l întreb dacă are nevoie de ajutor. L-am însoţit până la intrare, suficient drum cât să mă încarce de emoţii de tot soiul: entuziasm, tristeţe, bucurie, uimire şi altele neidentificate. Pe scurt, a fost militar, cunoaşte melodia Roxanne :P, i-a explodat o bombă în mână, a rămas fără vedere şi fără mâna în care o ţinea şi… ”se întâmplă”. Prima chestie pe care mi-a spus-o a fost „Asta nu e o şcoală, e un oraş”… ceea ce mi-a strârnit râsul, avea simţul umorului în ciuda tragediei. De fapt, cred că el a acceptat situaţia, ce altceva să facă?

Să vă zic de Bologna. M-am uitat puţin de tot la meteo, nu eram sigură dacă să-mi iau trench-ul sau nu şi bine am făcut că l-am lăsat acasă în favoarea hainei căptuşite şi impermeabile cu glugă, altfel acolo înţepeneam până la primăvară când m-aş fi decongelat. Din aroganţă, mi-am luat cu mine fesul nou cumpărat, la un moment dat am vrut să-mi iau şi mănuşile fără degete, să fiu fashion, dar m-am gândit că exagerez şi că oricum voi ţine şi căciula în rucsac. Vă dau cuvântul meu că nu aş fi exagerat deloc!! Era un frig de am încălţat şosetele de lână pe care le luasem să dorm cu ele :)).

Firea oamenilor, extremistă. La primul bar în care am intrat de cum am ajuns abia m-au băgat în seamă, la autobuz foarte drăguţi oamenii care m-au îndrumat, la conferinţă (veniţi cam din toată Italia la fel de simpatici, dar nu îi punem la socoteală, era parte din job), la magazinul de haine tot nepoliticoşi, când am cerut indicaţii omul intrebat şi-a schimbat traseul şi a mers în direcţia opusă doar să ajung unde trebuie, fără niciun interes. Totul depinde.

Oamenii la care am stat, italieni şi un irlandez foarte simpatici, mi-au dat cheile şi eu mi-am văzut de treabă, ei au călătorit, şi-au urmărit viaţa de student. Gazdei i-am daruit o carte de Gandhi pe care spunea că abia aşteaptă s-o citească şi mă întreba cum am făcut să ştiu aşa bine ce îi place. Să fiu sinceră, am fost aşa ocupată încât n-am aruncat nici măcar o privire pe profilul de Facebook. Pur şi simplu am nimerit!

Oraşul drăguţ, l-am învăţat repede pentru că am mers mult pe jos, la conferinţă mergeam pe jos şi la dus şi la întors (40 min) odată ce am învăţat drumul. Vă las poze, ca să nu vă plictisesc cu descrieri inutile.

Dacă îl recomand? Da, aşa pentru 3 zile. M-am simţit bine la Bologna. Dar iubesc Bari-ul ăsta.

[huge_it_portfolio id=”4″]

P.S. Prima dragoste nu moare niciodată, iar Bologna are 7 secrete. Cunosc 3, rămâne să mă întorc!

Postul acesta îl dedic prezentării unei zile de lucru la asociaţia unde activez ca şi practicant Erasmus, în Italia.

Ziua mea începe undeva devreme (pentru un program aşa lejer, însă, ca niciodată, cum deschid ochii, cum sunt fresh), la ora 7:25. 5 minute, până la şi 30, mai lenevesc, mai arunc un ochi pe facebook (obicei nesănătos, însă sunt zile când găsesc lucruri cu adevărat serioase şi interesante). Amân totuşi alarma, să fiu sigură că nu adorm, deşi nu ar fi o problema să merg mai târziu la sediu. Hainele le aleg dimineaţa, în principiu, cu atenţie, fără grabă, îmi prepar un suc crud delicios (din fericire, piaţa e plină de spanac şi alte legume verzi, fructe de sezon şi citrice, başca apar castanele… iumi!), uneori îmi fac şi ordine. Am timp într-o oră să fac toate aceste lucruri, fără să mă uit la ceas. Până dau o tură de rimel şi o picătură de parfum, e deja timpul de plecare.

Am decis să merg pe jos până la asociaţie, drumul este pe faleză, iar timpul este de jumătate de oră, atât cât aş face şi cu busul. Iniţial mă gândisem să-mi achiziţionez o bicicletă, însă m-am răzgândit. Prefer mersul pe jos, până acum n-am auzit expresia „pedalatul face piciorul frumos”.

Ok. Ajung la asociaţie şi sunt invitată la cafea. Cât se face, se pălăvrăgeşte în bucătărie până „iese” cafeaua (folosim espresor de aragaz), sorbim repede shotul şi toată lumea merge la lucru (nu pot spune că se întoarce, căci nu încep înainte de a-şi face siesta aceasta).

Înainte să vă povestesc ce fac eu la această faimoasă asociaţie, haideţi să vă descriu în linii mari cum arată spaţiul unde avem sediul, probabil vă întrebaţi ce căuta o bucătărie menţionată într-un sediu de asociaţie.

Ei bine, locul acesta mi se face perfect. Se numeşte „The Hub Bari” şi este o hală, reamenajată şi foarte primitoare. Mesele, scaunele, sunt din materiale reciclate (bobine, carton, etc) avem o micuţă grădină cu flori înăuntru, o biblioteca cu scări (cu cărţi, evident, de unde poţi împrumuta- eu am făcut deja lucrurl acesta). Chiar dacă este un spaţiu deschis, câteva birouri sunt într-un soi de garaj, refolosit şi el.

Bucătăria este mare, la prânz se găteşte, avem tot ce ne trebuie, iar socializarea nu lipseşte.

În acest spaţiu, lucrează oameni cu meserii diverse, de la fotografi, până la programatori şi asistenţi sociali.

Cei de la asociaţie au ales acest loc pentru a crea un ambient propice integrării persoanelor cu dizabilităţi într-un mediu normal, deschis. Chiar dacă cei care participă la interviu vin doar pentru două ore, nu sunt „ascunşi” şi sunt primiţi în acest spaţiu unde lumea lucrează şi îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi.

Lucrez 5 ore pe zi, de dimineaţă până la prânz, mă ocup puţin de papetărie, puţin de acte, puţin de dat telefoane şi scris mailuri, de completat formulare cu evoluţia beneficiarilor. Desigur, toate sunt corectate, încă nu am o gramatică impecabilă în limba italiană, însă asta nu i-a împiedicat pe cei de aici să îmi acorde accesul la toate documentele şi parolele pe care le au. Pot umbla liniştită şi pot consulta tot ceea ce am nevoie. De asemena, pot rămâne la „birou” şi când nu sunt presedinţii de faţă. Oricum, documentele le pot accesa şi de acasă. Faptul că beneficiez de încrederea lor totală îmi dă un impuls pozitiv şi mă stimulează să fac mai multe pentru gramatica mea, pentru a fi autonomă în sarcini, la fel cum trebuie să fie şi beneficiarii noştri.

Una peste alta, e bine.

O zi pe săptămână sunt şi host în acest spaţiu de birouri pentru ca lucrurile să meargă ca pe roate. Pot pregăti evenimente şi pot prepara ceva dulce pentru cei de aici (m-am dat de gol cu bomboanele mele Raffaello).

Ce-ţi poţi dori mai mult de la locul tău de muncă?

P.S. Uneori e greu să te obişnuieşti cu calm chiar şi la locul de muncă, cu persoane drăguţe în jurul tău. Glumesc, e floare la ureche!

În ultimul timp, n-am mai postat nimic din lucrurile drăguţe care mi s-au întâmplat, nici despre cele mai puţin simpatice, cât pe ce să uit parola de aici.

Ieri am fost la asociaţia unde am făcut practică anul trecut, la copiii minunaţi şi gălăgioşi la care ţin foarte mult, drept dovadă i-am vizitat acum şi le-am preparat bomboane Raffaello, savurate într-o clipită.

În timp ce toţi erau la masa unde se mănâncă, am observat că Nico lipseşte. Cu Nico m-am împrietenit acum un an, cu puţin timp înainte să plec. Iniţial mi s-a părut răsfăţat, însă avea nevoie de atenţie şi înţelegere… şi de cineva să-l ajute la tema de engleză. M-am tot uitat după el, stătea cu spatele la noi, la o masă îndepărtată. M-am dus să văd ce-i baiul şi m-am întristat când am văzut că plângea, el, băiatul cel ”rău”. N-a vrut să-mi spună motivul, însă i-am tras de obraji să-i formez un zâmbet şi asta l-a făcut să şi-l păstreze pe cel natural. L-am invitat la bomboane, însă nu voia, tot îi dădeau lacrimile. No, ce să fac, ce să fac? Asta cu zambetul a mers, pe moment, însă nu rezolvase problema. I-am spus că bomboanele sunt făcute de mine şi că mi-ar face plăcere să guste să-mi spună cum i se par (strategia implicare), însă tot nu voia. I-am mai pus un zâmbet cu forţa, după care i-am spus că dacă nu mai plânge, putem face o poza, pe care ulterior să i-o dau şi lui pe hârtie.

Ţuşti la baie, s-a spălat pe ochişori, a mâncat liniştit bomboanele şi…

Părea grea provocarea împăcării lui Nico, pentru că nu se lasă uşor, însă a fost realizată cu succes. Ura!

P.S. #casăfiebine